Veșmintele diaconului

Regulile înscrise în Liturghier stabi¬lesc ca diaconul și preotul, aflându-se în altar după terminarea rugăciunilor pregătitoare pentru intrarea în oficiu, se îmbracă cu veșmintele sfinte ce sunt rânduite pentru treapta ierarhică a fiecăruia dintr-înșii. Astfel, diaconul, ținând pe brațul drept stiharul, orarul și mânecuțele, cere mai întâi binecuvântarea preotului, iar după ce a obținut-o, se îmbracă, începând cu stiharul, sărutând semnul crucii de pe el și reci¬tând din Liturghier textul corespunzător acestei lucrări.
Stiharul este un veșmânt cu mâneci, căzând drept până la picioare, analog poderesului lui Aaron și al fiilor săi (les. 30, 27). El derivă, fără modi¬ficări însemnate, din vechea tunică greco-romană.
Din toate documentele, în care se găsește menționat, reiese că în vechime stiharul se confecționa din pânză sau țesătură albă de in. Mai târziu s-a introdus și obiceiul stiharelor de culoare roșie, dar numai pentru cele care se purtau de arhiereu, ca un semn de distincție. În timp s-a ajuns la obiceiul din uzul de astăzi că, pentru stihare, să se întrebuințeze materiale de orice culoare.
Stiharul este un veșmânt comun celor trei trepte ierarhice. Cel diaconesc, fiind un veșmânt exterior, se face dintr-o stofă compactă și bogat ornamentată.
În ceea ce privește semnificația simbolică a stiharului, putem spune că îmbrăcarea lui semnifică sfințenia și curăția naturii umane asumată de Fiul lui Dumnezeu. Ea amintește lumină de la Schimbarea la față pe muntele Taborului, când hainele Sale «s-au făcut strălucitoare și albe precum e zăpadă» (Marcu 9, 3), precum și giulgiul cel curat cu care a fost înfășurat Trupul Său, când a fost pus în mormânt.
Orarul – Peste stihar, diaconul pune orarul. Acesta este o fâșie lungă, care se așează pe umărul stâng și, după obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capătul din față se petrece în diagonală peste piept și, trecându-l pe sub brațul drept, este adus prin spate iarăși peste umărul stâng, atârnând astfel acest capăt în fața, iar celălalt pe spate. Fără aceste veșminte, diaconul nu poate lua parte la săvârși¬rea nici unui serviciu religios.
În legătură cu originea lui, orarul este pus în analogie cu acea pânză pe care șeful sinagogii o agită de pe un loc mai ridicat, pentru a indica poporului să răspundă «amin», după lecturi.
O altă explicare dată originii lui – forma stilizată a vechiului orarium din costu¬mul roman, o pânză de în, în felul unui șervet sau ștergar, o batistă, ce se întrebuința de persoanele de un anumit rang pentru ștergerea gurii și a sudorii de pe față. Făcea deci la origine serviciul de sudarium, a cărui variantă era mappa. Orarul intrase în între¬buințarea ambelor sexe, fiind purtat în jurul gâtului, ca o cravată de către bărbați, iar de femei, ca un fel de șal sau basma, ca protecție îm¬potriva frigului neașteptat și a arșiței soarelui. Sudarium și mappa se purtau însă pe brațul stâng, capetele acestei pânzeturi atârnând în jos.
S-a presupus de asemenea că romanii, când participau la ospețe ca invitați, își aduceau fiecare cu sine mappa, spre a le servi pentru șters. Imitând această practică din viața casnică, primii creștini ar fi luat obiceiul să facă la fel când veneau la masa euharistică. De aici s-ar fi ajuns în cele din urmă la instituirea orarului pentru diaconi, spre a șterge gura credincioșilor după Sfânta împărtășire.
În întrebuințarea cultului, orarul a intrat însă cu mult mai înainte în Biserica Răsăriteană decât în cea din Apus. La Roma, a fost consa¬crat ca atare abia prin veacul al IX-lea, al X-lea, după ce fusese acceptat în veacurile precedente de Bisericile din Galia și Spania, sub influența Orientului. În Răsărit, s-ar putea spune că orarul era un veșmânt diaconesc deja înainte de jumătatea veacului al IV-lea, deoa¬rece în a doua jumătate a acestui veac, Sinodul de la Laodiceea, prin canoanele 22 și 23, interzice obiceiul luat de ipodiaconi, de citeți și de psalți de a purta orarul diaconesc pe umăr. Astăzi, orarul este folosit și de membrii clerului inferior, dar nu pe umăr, ci încins peste ambele capete încrucișate în față, în felul în care îl așează diaconii înșiși înainte de momentul împărtășirii (în timpul Rugăciunii Domnești).
Mânecuțele sau rucavițele
Înveșmântarea diaconului pentru slujba Liturghiei se încheie cu punerea mânecuțelor, după ce le sărută peste semnul crucii de pe ele, întâi pe cea din dreaptă și apoi pe cea din stânga. Mânecuțele sunt proprii atât preotului cât și arhiereului, cu deosebirea că aceștia le pun peste ca¬pătul mânecilor stiharului, strângându-le cu ele, spre a nu fi stingheriți în lucrările sfinte, iar nu ca diaconii, peste manșetele reverendei și deci pe sub mânecile stiharului. La celelalte servicii divine, mânecuțele nu sunt obligatorii pentru îmbrăcămintea diaconului.
Deși Liturghierul prevede și pentru diaconi recitarea rugăciunilor respective la punerea fiecărei mânecuțe, totuși menționarea mânecuțelor este omisă din formula prin care diaconul cere la început binecuvânta¬rea preotului pentru îmbrăcare («Binecuvintează, stăpâne, stiharul dim¬preună cu orarul»). Explicația trebuie căutată, desigur, în faptul că dreptul de a purta mânecuțe fiind acordat diaconilor mai târziu. Este de observat totuși că originea acestui obiect al costumului liturgic este mai obscura decât a celorlalte veșminte sacerdotale. Căci, fără îndoială, nu se poate admite ca mânecuțele ar deriva din acel șter¬gar purtat pe mână, numit mappa, cum presupun unii autori apuseni și chiar răsăriteni, precum nici din mănușile pe care le purtau împărații când intrau în altar pentru a primi Sfânta Euharistie. Cert este că mânecuțele au constituit la început unul din articolele exclusiv ale costumului împăraților bizantini. Aceștia au acordat și patriarhilor, ca o distincție, dreptul de a le purta, favoare care s-a extins mai în urmă și la episcopi. Membrii înaltei ierarhii le-au trecut mai târziu și demnitarilor bisericești, iar cu timpul mâne¬cuțele au ajuns comune preoților, precum și arhidiaconilor. Până în veacul al XV-lea, diaconii încă nu ajunseseră să se folosească de rucavițe, căci Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, nu le menționează în scrierile sale decât între veșmintele arhiereului și preo¬tului. El se exprimă categoric chiar: «Diaconul are stihar și orar». Ulterior, poate prin veacul al XVII-lea, ele s-au generalizat la toți diaconii.
Așa precum rezultă din spiritul textelor ce se recită la punerea lor (les. 15, 6 si Ps. 118, 73), mânecuțele simbolizează în general puterea întăritoare dată de Dumnezeu liturghisitorilor de a săvârși toate cele ale serviciului divin. (www.crestinortodox.ro)