„Versuri tare rele…”

Sunt nevoit să revin asupra unei teme poate prea îndelung dezbătută în coloanele acestei rubrici – receptarea lui Eminescu în veac și peste veac. Și de această dată mă determină reacțiile unor cititori care, pe blog sau pe adresa de e-mail, au intervenit în discuție, avansând de cele mai multe ori opinii demne de luat în seamă.
„Neîndoielnic – scrie SINGUR – contestări probabil că s-au înregistrat și înainte de Grama”. Ba bine că nu! Cartea lui Grama, „Eminescu. Studiu critic”, a apărut în 1891. Sunt bine cunoscute intervențiile anterioare datorate lui Hasdeu și înscrise pe fondul polemicii cu „Junimea”. Antijunimistă se voia și satira „Muza de la Borta-Rece”, semnată Mihail Zamphirescu și publicată încă în 1873: „Noi suntem poeți, măi frate / Ce gramatică nu știm / Ș-orce reguli consacrate / Le călcăm, le nimicim”.
Vizat era Eminescu. Macedonski își începuse atacurile încă de prin 1881, pentru a culmina cu acea nefericită epigramă, unanim dezavuată în epocă. Un oarecare N. Ținc (amintiți-vă de contemporanul nostru T.O. Bobe și de teribilismele lui publicate în „Dilema”) scria, în 1875, că Eminescu și alții sunt autorii unor „versuri ciudate, în care regulile artei, ale limbei și prescrierile bunului gust sunt foarte călcate, ceea ce face ca poeziile sale să nu fie gustate și mulți cetitori să nu vază într-însele altă poezie decât pretenția de a le și numi așa.”
Am putea continua, citând opinii similare datorate altor condeieri ale căror nume astăzi nu ne mai spun nimic. Dar iată-l pe onorabilul Take Ionescu; sub pseudonim, publica, tot în 1875, o satiră-farsă în cuprinsul căreia își imagina receptarea lui Eminescu în anul… 3000: „Poet în suflet, dar fără formă (…) încât se perde într-un c(h)aos de vorbe fără sens (…) într-un cuvânt, sentimente frumoase, chinuite în forme detestabile”. Probabil că, în ansamblul lor, toate aceste răbufniri denigratoare nu fac decât să confirme zicala „se dă cu pietre doar în pomul cu roade”… Cititorul care semnează ALPHA își exprimă credința că Grama „va fi respins opera eminesciană doar din considerente moral-religioase, explicabile prin condiția sa de cleric, dar n-a avut cum să-i conteste valoarea estetică în sine, cât și meritele poetului în formarea limbii literare române”.
Aș! Iată încă un citat din Grama: „ limba în nu puține privințe curioasă a lui Eminescu, sau viersurile lui, dintre care multe sunt tare rele, sau tropii lui, dintre care unii sunt monstruoși…” Am cules aceste citate dintr-un op onorabil, recent apărut la „Cartea Românească”, semnat de lectorul bucureștean Iulian Costache. O lucrare serioasă documentată până-n exces, pusă limpede sub semnul echilibrului – chiar dacă este redactată într-un stil prețios-universitar ce poate timora cititorul „de rând”. Intrigă titlul: „Eminescu. Negocierea unei imagini.” Negociere? Adică, mai lasă tu, mai dau eu? Eminescu, subiect de… negociere?
Concluzionând: nimic nu-i nou sub soare. O filiație, o legătură intimă între contestările veacului XIX și cele din mileniul 3 nu se poate însă stabili decât forțând nota și recurgând abuziv, din rațiuni oratorice, la vorba de duh „marile spirite se întâlnesc”. Mobilurile sunt, acum, altele, mijloacele de analiză și comunicare nu se compară cu primitivismul uneltelor aflate la dispoziția unui Grama, spiritul veacului este mai permisiv, tolerând draparea disprețului elitist sub faldurile bunelor intenții re-valorizatoare. O constatare: puse teanc, unul peste altul, toate vechile reproșuri, acuze, bădărănii, injurii, luate la un loc și ridicate la pătrat, tot n-au cum atinge recordul în materie deținut de Patapievici, în opinia căruia Eminescu ar fi „cadavrul nostru din debara”! Având astfel de păreri despre vârfurile culturii române, domnia sa este pus în fruntea… Institutului Cultural Român! Reamintesc că, despre limba noastră, același Patapievici a spus (și scris în volumul „Politice”, pag-64): „Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim, sau să o folosim numai pentru înjurături.”
Președintele Institutului Cultural Român! Ca la noi, la nimenea!