Venirea în fire a lumii se naște din pocăința ei

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Duminica a 34-a după Rusalii – a Întoarcerii Fiului risipitor – Luca 15, 11-32)
În Duminica a doua a Triodului, Biserica ne așază înaintea ochilor sufletești o minunată icoană, în care apar un tată și doi fii. Unul este îngenuncheat în brațele tatălui său, iar altul stă deoparte și privește. Cel dintâi este îmbrăcat mai sărăcăcios, pe când cel de-al doilea este îmbrăcat în haine scumpe. Care este deslușirea acestei minunate icoane?
Titlul generic al Evangheliei din această duminică este „a Fiului risipitor”, deși unii tâlcuitori ai Scripturii sunt de părere că un titlu mai relevant ar fi fost acela de „a Tatălui iubitor”. Parabola extrasă din Evanghelia după Luca relatează dintru început faptul că „un om avea doi fii”, subliniind deodată faptul că avem de-a face aici cu două istorisiri. De altfel, undeva un Părinte al Bisericii spunea că parabola se poate împărți în două părți: pe de o parte, cererea fiului mai mic, monologul interior al acestuia, mărturisirea sa și porunca tatălui; iar pe de altă parte, explicația slujitorului dată fiului mai mare, mâhnirea acestuia și explicația dată de tatăl.
Țara îndepărtată, țara fărădelegii
Și iată că într-o bună zi feciorul cel mic, după ce probabil că s-o fi gândit mult înainte, îi cere tatălui partea sa din avere. Conform obiceiului evreiesc, cel întâi născut avea parte de o moștenire dublă din avere în comparație cu ceilalți copii, dar el avea obligația de a-i asigura mamei, în cazul că rămânea văduvă, traiul pentru tot restul vieții, respectiv al surorilor, până acestea se măritau, totul din partea sa suplimentară din avere. În condițiile acestea, luând totuși „partea care i se cuvenea”, feciorul cel mic face, am putea spune, călătoria vieții lui.
Nu ni se relatează locul în care ajunge, ci doar ni se spune că „într-o țară îndepărtată”. Aici, în loc să trăiască mai mult decât decent cu averea pe care o primise de la tatăl său, începe să cheltuiască fără măsură tot ce a primit, ajungând chiar să păcătuiască împotriva propriului său trup, care este templu al Duhului Sfânt. Acest fapt este redat în versetele: „Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări”; „Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat” (Luca 15, 13, 30). Fiul cel risipitor sau rătăcitor s-a dat pe sine însuși celor necurați, conform Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel (1, 24).
Este interesant de observat că, în ținutul în care ajunge, legea evreiască nu avea aplicabilitate. Pentru că în acest loc se creșteau animale considerate de către evrei ca fiind necurate. Tocmai la hrana acestora ajunge fiul risipitor să jinduiască, adică la roșcovele cu care se hrăneau porcii. Roșcovele au coaja destul de groasă, dar pulpa lor este folosită ca hrană pentru animale. Sunt de o calitate bună, dar totuși ele sunt potrivite mai ales pentru animale. Dacă el ajunge să își dorească o astfel de hrană, înseamnă că nu mai avea absolut nimic. Cine știe cu cât îl vor fi plătit locuitorii aceia ca să le păzească porcii și cum a reușit el – cu acei bani poate – să ajungă din nou acasă la tatăl său? Sau cine oare se va fi milostivit de el ca să îl transporte până la casa părintească?
Nesațiul păcatului cheamă după sine pocăința totală
Acum, parabola ne pune înainte momentul de maximă tensiune din cuprinsul ei, și anume pocăința fiului risipitor, venirea în sine, conștientizarea greșelii pe care a făcut-o și hotărârea de a o îndrepta. Fiul risipitor recunoaște în sinea lui că a greșit „la cer și înaintea tatălui” (v. 21) său. La cer, adică înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a păcătuit în și cu însuși trupul său și înaintea tatălui care a avut încredere în el și l-a lăsat să își ia viața în propriile sale mâini.
Dacă în prima parte a parabolei putem vorbi despre un nesațiu al păcatului, în cea de-a doua apare un nesațiu al pocăinței, dar al unei pocăințe adevărate, în sensul de stare, nu de moment, ci totale, pentru că ea este dusă până la capăt, adică până la momentul mărturisirii înaintea tatălui său. „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21), îi spune fiul risipitor tatălui său. Partea a doua a acestui verset apare acum în totală opoziție cu un verset anterior, în care fiul i se adresează, cu aroganță și autonomie tatălui său: „dă-mi partea care mi se cuvine” (v. 12).
O întâlnire fără reproșuri din partea tatălui
Ce atitudine are tatăl? Aproape că ne transpune în alte pagini ale Scripturii, în care Mântuitorul le arată ucenicilor săi de câte ori trebuie să ierte: „de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 22) și în locul în care Apostolul Pavel vorbește despre iubire: „Dragostea îndelung rabdă…” (I Corinteni 13, 4). El nu doar că primește cu milă și sărută pe fiul său scufundat în valurile vieții, ci mai mult, poruncește să i se dea veșmânt, inel și încălțăminte, restabilindu-i demnitatea din care căzuse cândva. Credem că, deși nu i-a fost totuna plecarea fiului celui mic, tatăl, după cum arată textul Scripturii, nu a încercat să îl oprească și nici să trimită după el înapoi, ci a așteptat reîntoarcerea acestuia.
Atitudinea fratelui cel mare nedumerește până la un punct. El are un dialog cu tatăl din care reiese nemulțumirea față de tratamentul care i se acorda fiului mai mic, inclusiv prin junghierea vițelului îngrășat, prilej de mare bucurie în casă. Oricine ar fi tentat să îi reproșeze fiului celui mare lipsa de dragoste față de fratele său. Dar aici e mai mult decât atât. Conform aceleiași legi evreiești, fratele mai mare era obligat să îi asigure cele necesare traiului fratelui mai mic, până când acesta ar fi putut din nou să își câștige cele necesare ale traiului. Dar tatăl celor doi îi dă o lecție de smerenie fratelui mai mare, spunându-i: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt” (v. 31). Și mai departe, trimite la un alt text din Scriptură, unde se spune: „Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15, 7), spunând: „Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (v. 32).
Doi frați, două atitudini, două greșeli
La o analiză exegetică a textului parabolei de astăzi se poate deduce că tatăl celor doi fii este Însuși Tatăl nostru Cel din ceruri, care ne dăruiește cele de folos vieții de fiecare zi și ne cheamă să ne împlinim prin păzirea sfintelor porunci, să creștem duhovnicește și să ne mântuim. În multe feluri s-a arătat iubirea lui Dumnezeu față de oameni. I-a creat cu suflet viu, „puțin mai prejos decât îngerii” (Evrei 12, 7), iar în Iisus le-a iertat păcatul și i-a încununat cu mărire și cu cinste, supunând toate sub picioarele lor. Fratele cel mic, care nu se ascultă decât pe sine, suntem cei care trăim departe de Dumnezeu, care păcătuim în toată vremea vieții noastre și care cu greu sau aproape niciodată nu ne mai venim în fire, adică să ne pocăim. Fratele mai mare, care slujea pe tatăl său și nu greșea formal față de el cu nimic, suntem cei care împlinim rânduielile prescrise de Biserică, ne spovedim, ne împărtășim, dar suntem departe cu inima de frații noștri în Hristos. Iată de ce se poate spune aici că nu doar fratele mai mic a greșit, ci și cel mai mare, care nu a avut milă de fratele căzut. Venirea în fire a fratelui mai mic este pocăința pe care trebuie să o avem, nu doar acum în perioada aceasta de timp, de pregătire pentru Sfintele Paști, ci și în toată vremea vieții noastre. Veșmântul pe care tatăl îl pune pe umerii fiului său este veșmântul dreptății (cf. Isaia 61, 10), haina pe care trebuie să o avem pentru a intra în cămara Mirelui ceresc și la cina fiului de împărat (cf. Luca 14, 16). Inelul este semnul autorității de fiu al lui Dumnezeu (cf. Facere 41, 42), iar încălțămintea este pentru a merge conform cu învățătura Scripturii (cf. Efeseni 6, 15).
Odată am fost robi ai egoismului nostru, scufundându-ne în marea de plăceri a acestei lumi, dar prin pocăință, prin schimbarea reală a minții și a voinței noastre, am ajuns să fim iarăși primiți de Hristos, împărtășiți cu Trupul și cu Sângele Său (prefigurat de vițelul cel îngrășat) și ospătați la Cina cea de taină din Împărăția fără de sfârșit (prefigurată de masa de veselie dată de tatăl din Scriptura de azi în cinstea fiului său).
Referindu-ne la tabloul societății noastre contemporane, din perspectiva parabolei Fiului Risipitor, ar trebui să observăm câteva aspecte.
Voia lui Dumnezeu nu se mai află în noi
Mai întâi faptul că lumea se îndepărtează constant și tot mai vizibil de Dumnezeu, Creatorul ei. Secularizarea sau îndepărtarea omenirii de Dumnezeu nu sunt doar concepte la modă, ci sunt realități concretizate prin nesocotirea adevărurilor biblice și a rânduielilor instituite de Biserică. În situația mondială actuală, unele state și conducătorii lor au devenit stăpâni ai lumii, prin faptul că acumulează o mare parte din rezervele naturale ale pământului, în detrimentul altora, care duc un trai de subzistență. Ca și în cazul crizelor economice și financiare, acestea au ca prim factor o viziune asupra vieții care este departe de trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Lumea caută progres material, medical și tehnologic, dar este esențial ca acestea să fie raportate la adevărurile mântuitoare ale Scripturii.
Nu întâmplător Scriptura a fost denumită Cartea Cărților sau Cartea Vieții. Pentru că ea oferă un răspuns la orice problemă a lumii de astăzi și de totdeauna. Trăirea conform cu legea lui Dumnezeu oferă pace, echilibru, bunăstare și binecuvântare. Dimpotrivă, nesocotirea ei și îndepărtarea de la ea aduce tristețe, suferință, războaie și atâtea alte neîmpliniri pe toate planurile.
Stăpânii fără Dumnezeu sunt de fapt robi
Ca și fiul risipitor, omenirea cheltuiește mai mult decât produce acest pământ, risipește mai mult decât construiește și nu ține seama de frumusețile creației binecuvântate de Sfânta Treime – Dumnezeu. De aceea, venirea în fire a lumii trebuie să însemne conștientizarea că starea actuală a lucrurilor nu este una bună, ci că trebuie să își întoarcă fața către Dumnezeu. Să aibă în vedere și realitatea eshatologică a lumii și a creației, după cum învață Sfânta Scriptură.
Aici este vorba despre o conlucrare între puterea lui Dumnezeu și responsabilitatea omului. Dumnezeu a lăsat pe om să stăpânească și să supună pământul. Totuși este curios de ce undeva Mântuitorul spune: „Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30). Cine este aici „stăpânitorul acestei lumi”? Evident că cel rău. Și atunci cum dă Dumnezeu lumea în stăpânirea omului, din moment ce spune că altul este stăpânitorul? Este altul stăpânitorul pentru că oamenii au ajuns să facă voia celui rău. Oamenii ajunși în funcții de conducere în lumea întreagă și care nu fac voia lui Dumnezeu, ci voia celui rău, stăpânesc peste țări și popoare și conduc spre pieirea altora și în cele din urmă a lor înșiși.
Mila, mai înaltă decât dreptatea
Fiul pocăit a redevenit părtaș al harului divin în casa Tatălui ceresc, după cuvântul Scripturii care zice: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). La fel și lumea trebuie să redescopere sensul inițial al comuniunii dintre Dumnezeu și om. Trebuie să-și vină în fire și să caute frumusețea cea dintâi a tuturor lucrurilor, a omului și a întregii creații. Iar Dumnezeu așteaptă răbdător întoarcerea, după cum spune undeva Scriptura: „Iată, Eu stau la ușă și bat…” (Apocalipsa 3, 20).
Poate și de aceea parabola nu se termină cu o concluzie. Nu știm dacă fiul cel mare a intrat până la urmă la petrecerea aceea sau nu. Mulți dintre noi ne identificăm cu fiul risipitor, dar câți cu fiul cel mare, cel așa-numit iubitor și ascultător? Acesta din urmă meditează încă la ce i-a spus lui tatăl. Nu știe încă ce să facă. Cuvintele tatălui îl surprind tot așa cum l-a surprins pe tânărul bogat cuvântul Mântuitorului. Nici acela nu se aștepta la așa ceva din partea Domnului Iisus. Era convins că le-a împlinit pe toate din tinerețile lui. Și totuși, a aflat că i-a mai lipsit ceva. Așa și feciorul cel mare al tatălui din Evanghelia de astăzi. Nu știa că îi mai lipsește ceva. Îi lipsea și lui ceea ce Mântuitorul recomanda altă dată ucenicilor Săi, compasiunea, mila: „Și cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Oare nu ne regăsim și noi cei care participăm duminică de duminică la slujba de la biserică într-o situație similară fratelui celui mare?
Liberul arbitru, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, este proclamat în chip minunat prin intermediul acestei parabole. Fiecare om are posibilitatea să aleagă dintre cele două căi: calea vieții și calea morții, după cum sugerează Didahia. Doar că această posibilitate se reduce la un timp limitat. Este timpul vieții noastre pământești, este timpul de fapt al unei clipe, după cum vedem în cazul tâlharului răstignit de-a dreapta Domnului. De aceea și Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă părintește: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”
(Efeseni 5, 16).
(Sursa: Ziarul Lumina)