Vedete care vorbesc cu nasul sau cu mațul

Cei care au la vorbă un defect major te sleiesc de forțe ascultându-i. Și mai stârnesc și ilaritate. Te bușește râsul ascultând un peltic, un gângav, un fornăit sau un rârâit, când se screme să-ți transmită un mesaj, obligatoriu plin de sevă.
Un cusur de vorbire reduce adâncimea oricărei fraze și fugărește ideea din ea. De aceea I.L. Caragiale a desemnat un sâsâit pentru rolul lui Dandanache, din „O scrisoare pierdută”. Dar Caragiale e un biet amator față spațiul exprimării publice din România, unde se ilustrează o pleiadă de fonfi, peltici și bolborosiți. Priviți la emisiunile TV! Temele or fi majore, dar atâta timp cât vocile sunt de groază, ele nu pot fi luate în serios.
Profesorii de comunicare insistă pe efortul care trebuie depus pentru a pronunța cuvintele răspicat și clar. Bâlbâiții și oamenii care vorbesc neclar constrâng interlocutorul să le acorde mai multă atenție decât le-ar acorda în mod normal. Atenția se concentrează asupra cuvintelor rostite îngăimat, neclar, din nas ori din maț, prea repede sau prea încet. Retorica iese din discuție.
De respingătorul ăla de Cristoiu nu mai vorbesc, că e deja un clasic al gângăviei, cu dicție de galoș care înoată prin clisă, Mircea Dinescu plescăie din limbă ca un surugiu din bici. La Realitatea TV e una care gavarește cu nasul, parcă. Alina Gorghiu e o rârâită care-ți stârnește repulsia. Dar vine și PSD cu niște guri umplute de salivă, numai bune de dat pe ecran, în frunte cu a lui Șerban Nicolae. În fine, fiecare partid își are bâlbâiții, fiecare filială din teritoriu.
Nimeni nu cere de la ei cine știe ce carismă. Și-ar putea corecta vorbirea, dacă n-ar exista disprețul pentru telespectatori și alegători. Istoria ne arată că se poate. Din bâlbâitul Demostene a ieșit un mare orator al antichității, deși fusese un bâlbâit aparent fără leac. Dar a exersat cu chetricele în gură, până s-a corectat.