Vechi polemici

Când răsfoiești gazete vechi, ai surpriza să descoperi polemici… de certă actualitate. În urmă cu mai mult de opt decenii, în 1924, Panait Istrati publica, în „Adevărul literar și artistic”, o scrisoare deschisă în care îl muștruluia pe Eminescu, auto închistat într-o „meschină notorietate națională”. N-a înțeles, adică, inevitabilitatea revoluției mondiale și n-a militat sub lozinca „proletari din toate țările, uniți-vă!” Poetul „și-a băgat piciorul în capcana naționalismului șovinist, neputincios și sforăitor, l-a slujit cu sinceritate, în schimbul unei coaje de mămăligă”(!!).
Încă fascinat de „triumful leninismului”, Istrati declara profetic, în amintita Scrisoare, că „Omenirea va fi condusă cu dreptate, în viitor, de oameni inteligenți și generoși, oricare le-ar fi obârșia, așa cum vedem să se produc lucrurile în Rusia de astăzi.” Peste numai câțiva ani, se va plasa pe o poziție violent opusă, scriind cartea „Spovedania unui învins”, care-i va aduce acuzația de „fascist” și trecerea pe lista neagră a GPU.
Mult mai interesantă decât Scrisoarea este replica dură a lui Octavian Goga, ce poate fi citită în revista „Țara Noastră” (Cluj, oct. 1924) și în volumul „Mustul care fierbe” (1928). … Ne aflam în România Mare. Amândoi scriitorii și-l iau pe Eminescu drept reazim pentru afișarea și susținerea propriilor opinii politice – unul contestându-l, celălalt apărându-l cu vehemență. Actualitatea uitatei polemici rezidă în similitudinea cu unele luări de poziție actuale. Acum, se cere „despărțirea de Eminescu” fiindcă altfel n-avem cum intra în Europa. Atunci, Istrati regreta non-europenismul poetului, care „n-a știut să se ridice deasupra granițelor”, crezând că doar „De la Nistru pân-la Tisa” se întind frontierele umanității.
Și atunci, și acum, relația obiectivă național-universal se poticnește de-o înțelegere ciudată, câtă vreme accederea în universal se face în temeiul și se trece prin filtrul naționalului – a demonstrat-o încă o dată, dacă mai era nevoie, lecția exemplară a literaturii sud-americane. Goga a fost un politician de dreapta, Istrati a ajuns tot către dreapta, inventatorii „cadavrului din debara” (Eminescu, adică) se revendică și ei dinspre dreapta.
Creatorul Kiralinei încă nu ajunsese la răscrucea convingerilor politice, așa că Scrisoarea i-a oferit lui Goga prilejul așteptat de a evidenția răspicat „necesitatea Eminescu” pentru români, dar ajungând, până la urmă, tot la inevitabila tratare politică a chestiunii: îi aplică preopinentului lovitura favorită, amintindu-i că un alogen (Istrati era fiul nelegitim al spălătoresei Joița și al unui contrabandist grec) nu poate avea acces și, mai ales, aderență la universul gândirii eminesciene. Cum nici Gherea, acest „simpatic nomad al criticii românești” n-a avut-o. Este punctul vulnerabil al demonstrației lui Goga.
Demnă de interes rămânând pledoaria pentru reașezarea lui Eminescu pe soclul primejduit de „dinamitarea” încercată de „termitele ce și-au inaugurat destrucțiunea metodică (…) Cât despre Mihai Eminescu, detractorii să fie liniștiți. Credința poetului rămâne neștirbită, păzită bine de mințile limpezi, cum erau odinioară păzite de Moise tablele legii pe Muntele Sinai (…) De câte ori în jurul altarelor străvechi se ivesc astfel de insecte antipatice și vor să-și țese pânza otrăvită, cu mirosul lor greu și cu botul lacom întins după pradă, noi luăm măturoiul și-i măturăm.” Fiindcă – și aici se repune în ecuația cuvenită relația național-universal – „Poezia lui Eminescu este cel dintâi capitol din literatura românească ridicat la culmile producției universale”. Desigur, poate fi amendată violența tonului, oarecum explicabilă prin încrâncenarea epocii, dar în nici un caz nu se poate ignora faptul că pledoaria îi aparține unui intelectual de talia lui Oct. Goga și nu unui oarecare cutărică, dornic de notorietate prin scandal…