VATRA MOLDOVIȚEI (II). În 1775, Argel cu Rușii Moldoviței aveau 2 popi și 95 țărani, Frumosu avea 2 popi și 33 țărani, iar Liuzii Mănăstirii Moldovița numărau 35 țărani, aceștia fiind, practic, străbunii sătenilor de astăzi din Vatra Moldoviței.
În 1890, comuna Vatra Moldoviței avea 1.300 locuitori, primar fiind Teodor Chiforeț. Alexandru Constantinovici era învățător, Teofilact Dimitrovici era paroh, iar Ioan Lupulenco – cantor bisericesc.
O listă de subscripție pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vasile MAGHIOR, preot ajutătoriu în Ruși-Moldoviței”, menționează, printre familiile comunei, pe: Pinteleiu BOȘUTARIU, Vasile MALCINSCHI, Michail SEROTIUC, Teodor CHEFOREC, Gheorghe BOȘUTARIU, Miculaiu MALEȘU, Vasile HREHOREC, Michail DANCIUC, Maria BURSUC, Petru MELNECIUC, Simion DARIE, Vlasie COMORIȚAN, Leon BALABAȘCIUC, Alecsie DARIE, Michail MALEȘU, Elena MALEȘU și Sofronie COMORIȚAN.
Banca populară românească, în sistem Raiffeisen, din Vatra Moldoviței, Ruși pe Boul și Ciumârna s-a înființat în 1 martie 1903, sub președinția parohului N. Bodnărescu. Ioan Lupulenco era vicepreședinte, Teofil Dimitrovici – director, Dimitrie Maliș – vicedirector, iar Alecu Constantinovici – vistiernic.
„O cale ferată cu linia îngustă duce, în sus, pe valea Moldoviții (poporul zice și Moldogița), ceea ce arată cât e de mult de când s-a primit cuvântul, pe când străinii scriu „Moldawitza” și învățații noștri nu știu, pe temeiul actelor slavone, care slavizează și numele de locuri, decât de Moldavița. Această Moldovă mică se varsă, la Vama, în Moldova cea mare, și Bucovina e față d țara Moldovei, astăzi, un fel de țară a Moldoviții, care încă nu se poate revărsa unde s-ar cuveni după firea și dreptatea lucrurilor. Ea nu e însă un râu de nimic, un râu de nimic, un pârâu de munte, ci, măcar în această parte din an, se înfățișează ca un larg canal pentru apele strânse în cuprinsul culmilor. Timp de peste un ceas ea-și va tremura undele în șopot lângă drumul nostru și linia subțire a căii ferate.
Satele au pe această linie numiri mândre: Frumosul, Dragoșa. Ele sunt bine închegate, cu gospodării hotărâte prin legături de prăjini și scânduri, cu case de lemn acoperite cu tencuială și văruite curat în alb. Așa ceva se mai vede însă și auirea în părțile bune ale Bucovinei, unde înrâurirea coloniștilor străini a făcut să înainteze mult vechiul tip al casei moldovenești.
Mai puțin obișnuită e rara, măreața frumuseță a femeilor, ce trec înfășurate în cojoace, cu catrința prinsă înainte, picioarele înfășurate în cioareci și încălțate cu opinci și ștergarul strâns în jurul capului. Fața e desăvârșit ovală, nasul potrivit, drept, ochii mari supt sprâncene supțiri arcuite, părul bogat, castaniu-închis. Samănă cu Maica Domnului din vechile icoane și privirea lor are limpeziciunea privirilor de ciute nevinovate.
Bărbații par însă, și aici, jertfe ale traiului rău și ale beției: toate cârciumile sunt pline în această zi de înfrânare, care e Vinerea Paștelor. De multe ori ei par stafiile voinicilor din vremile bune, ai căror urmași adevărați sunt.
Trec uneori și Huțani cu șăpci roșii, cu pantaloni roșii, ca niște husari împărătești…
Valea se lărgește într-un cerc de muncele. Acolo e sat nemțesc, cu nume aducător de noroc, Freudenthal. Bisericuță albă, copii ascunși în culcușuri de brad, cari strigă „guten Tag”, scoțându-și golașele capete blonde, fete cuminți, la lucru cu ușa deschisă și ochii după drumeți. Un falnic jandarm cu sabie, pușcă și chivără de postav galben.
Sunt două Moldovițe. Una era odată mănăstirea însăși, cu robii și oamenii ei de slujbă, așezați în multe căsuțe-mprejurul ei; cealaltă, destul de departe-n sus, era Slobozia, locul de adăpostire al sătenilor chemați pe pământurile mănăstirii: veniră mai mulți Ruși și firea lor rusească și-au păstrat-o ei și până astăzi. Deci ei se numesc încă Rușii Moldoviței”.
GAZETA BUCOVINEI, Nr. 29/1891, p. 6
NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 61, 62