O carte pe nedrept controversată, „Epistole către Hefaistos”, „strunji-n catrene și-n terține” Vasile Ursache pentru a lua în discuție, pentru prima dată în istoria culturii, problema civilizației preistorice ignorate, cea a meșteșugarului, mitului lui Abel și Cain (Cain fiind, de fapt, Ossiris, cel care a arat și semănat primul), alăturându-i-se, încă din vremea lui „Hesiod – secret deliciu”, și mitul meșteșugarului, Hefaistos (celtul de mai târziu) fiind, în fond, și creatorul simbolisticii populare, dacă este să dăm crezare și lui Homer, dar și lui Lucian Blaga.
Prefațatorul cărții, Academicianul Mihai Cimpoi, a înțeles, de altfel, că Vasile Ursache (numele de autor, cel real fiind Ursachi) „pune un semn de identitate absolut între Poet și Meșter, între a scrie și a făptui.
Tipul paradigmatic de poeta faber este cel mai bine ilustrat, în credința lui, de acest meșter mitic, care lovește „metalul răstignit pe nicovală” și care îl face să gândească („din jungla mea de plastic și siliciu”) la „zeul făurar de stele”. / Dialogul cu Hefaistos trebuie luat în sens larg, filosofic, și în planul proiectiv al alterității”. Distinsul cărturar basarabean, fascinat fiind de disocierile lui Noica, sesizează, de altfel, acel „divan al Eului cu Sinea… al Poetului-Meșter cu propria fire”, dar cred că scapă una dintre premeditările fundamentale ale poetului Vasile Ursache, cea de dincolo de motivația și rezolvarea lirică, mitul pierdut.
Lui Vasile Ursache i se poate reproșa, și în calitate de autor al acestei cărți, dar și în general, ca știutor de memorie, o anume superficialitate lenevoasă, care l-a îmbrâncit spre calea cea mai simplă de enunțare a potențialului său cultural (poezie-jurnal), deși „gnosticismul” liric, pe care îl sesizează și înțelege admirabil domnul Academician Mihai Cimpoi, merita o tratare distinctă, iar novațiile care țin de filosofia culturii, inclusiv identificarea celei de-a treia culturi preistorice, nici măcar de Blaga sesizată în complexitate, obligau la o tratare separată, măcar eseistică și nicidecum de gând răzleț, prin jurnal, veșnic sugerând adolescentismul cultural.
„Cuvintele mor cu poeți pe buze”
Având în vedere tema și nu doar pretextul cărții, m-aș fi așteptat să descopăr între coperțile cărții „Epistole către Hefaistos” structuri imnice primordiale, cele care țin de poezia lui Orfeu, Pindar sau Hesiod, cele uzitate anapoda de către post-post-moderniștii de astăzi, și nu o rostire baladească (ceea ce nu e rău, doar ține de incantația hiperboreică), turnată în formele suficient de rigide, deși meșteșugite cu pricepere, ale sonetului. Dar asta nu înseamnă un reproș, pentru că, în fond, Vasile Ursache are dreptul de a clădi „pe vânt / palat nemărginirii din Cuvânt”, de a înainta „în timp ca seva-n iarbă” așa cum simte el că trebuie să o facă („În ce palate, când și care zeu / și-a murmurat numele meu în barbă, / ca trup să prind, și-n ochi vedere oarbă, / pe lumea lumânărilor de seu?”).
Ceea ce contează cu adevărat în această carte de poezie (ignor jurnalul de la subsoluri, dar și subtitlurile epistolelor, ambele parazitare) este dublul demers, cel al cântecului-unealtă și cel al cântecului-memorie (atât de specific poeziei eline), Vasile Ursache izbutind, în ambele dimensiuni, cântece (imne) frumoase, recomandabil spre a fi folosite la tămăduirea sufletului și a minții, cele mai multe demne de citat în întregime, deși o să mă opresc, întru probare, doar asupra unuia, ales la întâmplare („Epistola a unsprezecea”): „Mă doare duhul strâmb și mult beteag, / precum pe tine trupul, din născare, / și nu găsesc ungher afund de mare / să mă ascund de cine nu i-s drag. // Legat sunt de o steauă căzătoare, / prin semeni, cum e zaua prin șirag. / Mă-ndepărtez de tine prin lucrare, / fără să știu de-s tras ori pe câți trag. // În veacul ce întoarce lumea-n lume, / orânduiesc zadarnic gând în gând: / nu-i adevăr să-l pot rosti tăcând / cât nici mărar rostirea nu știm cum e. / Și, parcă vrând să te încânte-amuze, / cuvintele mor cu poeți pe buze”.
Un „poet ce și-a găsit măsura”
Despovărată de subtitluri și de jurnalul din subsoluri, cartea lui Vasile Ursache ar merita un loc de frunte în neo-iconarismul bucovinean, deja întrupat, deși neteoretizat, pentru că, așa cum sublinia Academicianul Mihai Cimpoi, „acest volum ne aduce dovada grăitoare a unui poet ce și-a găsit măsura și forma care îl reprezintă cel mai bine”. Celor care nu mă cred și care nu-l cred nici pe eminentul cărturar basarabean le recomand să citească și să priceapă singuri măcar „epistola” reprodusă integral în această cronică.
