Văratice

Eram convins că așa o să se întâmple: vuvuzelele năpădesc România. Avem un strașnic apetit de a importa toate trăsnăile lumii, de la aiuristicul Hallowen până la automatismele vorbirii: dacă înghesui o jună în tramvai, n-o să strige nici „vai!”, nici „aoleu!”, ci, mult mai expresiv și mai cult, „waw!”, ori „oops!”, iar controlorul, după ce ți-a verificat biletul, o să-l valideze cu un delicios OK-ieei lățit moldovenește. Se putea să nu ne dedulcim și la vuvuzele?
Contând pe promptitudinea mimetismului românesc, importatorii au și făcut rost de 2500 de trâmbițe din plastic, vândute deja instantaneu, ca pâinea caldă. Tocmai noi să nu fim receptivi la noutățile culturale ale lumii? Reacția președinților de club este în acord cu gradul de civilizație a zonei. La Cluj, unde nu se permite nici ronțăitul semințelor pe stadion, au fost interzise. În Bărăgan și-n Moldova de jos, adică la Urziceni și la Galați, sunt privite cu totală îngăduință. Fiți siguri că sindicalistul microbist, la primul meeting va sufla cu sârg într-o vuvuzelă – că revendicările tot nu i le ascultă nimeni. Până una-alta, la târgul de oale de la Iași se și vând pseduo-vuvuzele, replici autohtone ale trompetelor sud-africane, din lutul mioritic modelându-se un soi de mini-tulnice care sună dogit și trist, în acord cu vremurile ce le trăim. Pariez că, în curând, vor răsuna vuvuzele și în Parlament. Aștept de la dl Vlădescu implementarea impozitului pe vuvuzelă (dacă ai două, plătești dublu).
Sar de la una la alta, în pauză de meci. Nu știu alții cum sunt, dar eu unul mă delectez din când în când răsfoind Mersuri ale trenurilor de odinioară. Sunt tentante întoarceri în timp, furnizoare ale unor stări emoționale net deosebite de foiletarea albumelor cu poze sepia – mai ales prin irepetabilitatea și fragilitatea fenomenului supus resuscitării. Funiile de cifre reprezentând orarii și timpi de mers par acum biete învelișuri chitinoase din care și-au luat definitiv zborul, în trâmbe de aburi și fum, fantasmele tinereților noastre.
În câte asemenea coloane de cifre mute nu-s încastrate și trăiri ce ne-au aparținut cândva, cu toții călători în trenurile speranței, dezamăgirii, rutinei, încrederii, amăgirilor, ascultând glasul roților de tren ce ne-au purtat către cine știe ce destinație simandicoasă ori haltă anonimă, de fiecare dată căutând un firicel de altceva menit să „restarteze” cumva rutina destinelor noastre cele încă neconvingător desenate.
Dar nu numai către retrăiri nostalgice îmbie răsfoirea vechilor „oficioase”, cum le spuneau ceferiștii, ci prilejuiesc și seci constatări prozaice, de pe urma cărora apar răspunsuri la întrebări ce nu par a preocupa, deocamdată, pe nimeni. Este de acum banală observația că, în grăbitul veac XXI, când s-au bătut toate recordurile de viteză pe căile ferate ale mapamondului, românii nu izbutesc barem să mențină performanțele ceferistice la firavul nivel al tracțiunii cu aburi de odinioară. Drept acum, când concurența automobilului (chiar lipsit de jinduita infrastructură modernă) a coborât calea ferată pe locul II în ierarhia transportatorilor interni, nimeni nu cutează să ia în discuție – cum pretutindeni în lume se întâmplă – scurtarea orariilor. Intră în vigoare mersul trenurilor pentru sezonul de vară; îl răsfoiesc, comparându-l cu cel din 1986. Nici un tren, barem unul singur, n-ajunge la destinație mai repede decât acum 24 de ani. Dimpotrivă! Și nu-i vorba numai de trenurile rapide și accelerate, care, se știe, și-au adăugat ore bune în livretul de mers și-n dauna vitezei comerciale medii, ajunsă la nivel de țară colonială, ci până și de banalele parcursuri locale, lungite și răslungite de-a dreptul incredibil acum, când s-a generalizat dieselizarea și s-au încheiat de mult inelele electrificate. Același personal făcea de la Craiova la Calafat 2 ore și 21 de minute în 1986; acum, ajunge la destinație după 3 ore și 20 de minute. Aproape o oră în plus de la Arad la Brad, de la Salva la Sighet și tot așa înainte, exemplificări câte vrei.
Trenurile noastre toate au ostenit, s-au rablagit, li s-au încleiat tampoanele și s-au damblagit șuruburile. Numai comparând (se ostenește cineva-o facă?) îți poți da seama cât de mult și de constant regresăm. Din păcate, nu-i singurul domeniu. Ci, mai toate…