Vară și fum!

Trei mari amărăciuni una după alta, dar cu semnificații net diferite, în grădina sportului românesc: Halep, FCSB, CFR Cluj. În tenis (nu mă refer, desigur, la proba de dublu) fiecare trăiește și moare singur. Un om = un om, performanța ține și de bioritmul fiecăruia, și de starea psihică și, mai ales la feminin, de starea fizică a momentului, de cine știe ce ignorat factor deturnant, de-o nebănuită inhibare fatală, de-o misterioasă poticnire în plan mental cu rădăcini generatoare unde te aștepți mai puțin, începând cu răsuflarea apăsătoare a unui megapolis terifiant și terminând cu un telefon care întârzie, ori cu jocul unui nouraș pe cer. Toți avem parte de asemenea omenești căderi; nu ne dăm seama pentru că, de regulă, nu suntem atât de adânc implicați competițional. De Kaia s-a mai auzit până acum și, cu siguranță, o să se mai audă, deși vârsta nu prea pare să-i îngăduie viitoare lungă carieră în sportul alb. Dar despre Muchova, ce știm? Cehoaica, realmente o… nimeni, tot la New York, a trimis-o brutal acasă pe Muguruza. Muchova era pe locul 202 WTA și venise din calificări! În tenis, ce nu se poate când totul se poate? Simona este fragilă psihic și-i poți detecta starea momentului din gestică și atitudinea în teren, mai ales la primirea serviciului. Când nu-și mai ritmează apăsat și agresiv mișcările din corp, știi că-i pe cale să cedeze și mai luptă… ca să fie. Propuneam cândva, tot în această rubrică, jocul de cuvinte Halley-Halep. Ca și cometa Halley, care revine periodic pe firmament la fel de strălucitoare, și Simona, care nu-i o mașină de tenis precum Serena, poate avea (și are) perioade de regres, urmate de reîntoarceri decisive. Ceea, sunt sigur, se va petrece și pe mai departe. Alt joc de cuvinte s-ar cuveni invocat acum: Help Halep! Simona, labilă psihic, trebuie ajutată să se fortifice mental. Probabil, prin intervenția unui psiholog inspirat, dar și prin contribuția noastră, a celor ce-o iubim și o prețuim, fiindcă au reînceput, pe net, să cobească contestatarii reduși până acum la tăcere de excelența performanțelor primei rachete în lume. După eșecul de la New York, Simona trebuie înțeleasă și încurajată, nicidecum huiduită! În fotbal, lucrurile stau altfel: ai 11 personalități pe gazon, plus rezervele, una-două pot prinde o zi neagră, dar ansamblul va funcționa prin prestația celorlalte. Diferența între CFR Cluj și FCSB constă în aceea că, desigur, clujenii pot mult mai mult decât au arătat-o în meciul cu amatorii din orășelul cu 20.000 de locuitori Dudelange (8 dintre echipierii luxemburghezi joacă și se antrenează în timpul liber îngăduit de patronii firmelor la care lucrează cuminței zi de zi!), iar FCSB pur și simplu nu poate mai mult – cel puțin deocamdată. Fotbalul românesc este parazitat de aventurism și voluntarism, lipsește flagrant construcția răbdătoare și înțeleaptă, perspectiva reducându-se la mătrășirea antrenorilor și la cârpirea echipei cu transferuri fanteziste. O mărturisire: niciodată nu mi-a plăcut CFR Cluj. Jocul ardelenilor pare cumva nefinisat, greoi, din topor, e întemeiat doar pe trudă, n-are strălucirea imaginativă și explozivă pe care o presupune fotbalul modern. Cele întâmplate săptămâna trecută reprezintă un moment al adevărului: ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Totuși, echipa clujeană a fost cândva solidă și performantă: ne place, nu ne place cum joacă, a izbutit să câștige campionatul – nu cumva fiindcă, în țara orbilor, chiorul e împărat? Nu s-au fleoșcăit ardelenii chiar peste noapte, spre a izbuti cea mai rușinoasă ispravă din toată istoria fotbalului românesc, ceva s-a întâmplat, s-a rupt, s-a dărâmat. În primul rând imaginea fotbalului nostru, în al doilea, mitul solidității clujenilor, ajunși la discreția cui n-ai crede. Soluția: dăm afară antrenorul. Al câtelea? Și cui prodest? A greșit Conceiçao? Ce altă formulă de echipă putea alinia? Minuni nu putea face în patru săptămâni și, de altfel, nici nu putea spera, fiind adus tot la modul pompieristic cum trebuie să plece. Gândim fotbalul de pe o zi pe alta, drept pentru care avem trecut, suntem asigurați că avem viitor, n-avem… prezent! Pur și simplu mă îngrozește perspectiva imediată a Naționalei. Nu va juca cu Dudelange, ci cu Muntenegrul lui Savici, apoi cu Serbia, în care evoluează un Milinkovici, cotat cu 110 milioane de euro pe piața transferurilor, Martici (40 de milioane), Mitrovici (30 de milioane), Kolarov, Tadici & comp. Dacă pierdem, ce vom face? Probabil, îl concediem pe Contra. Și ce se rezolvă, câtă vreme ne zbatem într-o criză de sistem și-ntr-o cruntă penurie de valori datorată, evident, neputinței aceluiași sistem? Rezolvăm prin naturalizarea lui Gnoehere? Asta-i salvarea fotbalului românesc? Pe pancarta instalată la locul decedatului stadion „Steaua” scrie cu litre mașcate „Șantier în lucru”. Culmea pleonasmului, fiindcă „șantier” înseamnă tocmai loc în care se lucrează. Adevărat, în România, pe șantiere ba se lucrează, ba nu. Da-i emblematic și pentru starea fotbalului: dacă te iei după Burleanu, se trudește pe brânci; în fapt, cârpeli, improvizații, amatorism și vorbăraie goală. Mai bine i-am naturaliza pe cei de la Dudelange, fiindcă toată lumea a văzut ce prost a jucat CFR, dar n-a observat cât de exact pasează amatorii luxemburghezi, cât de virili sunt și cât de eficienți la deposedări și la finalizare…Uh, vară și fum!