Unul dintre cei mai lucizi dintre românii tuturor veacurilor, Caragiale, ne biciuiește și din mormânt, de unde pune să bubuie retorica mirabilului Farfuridi: „Din una, două, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale”. Asta pare a fi etica momentului: da, e limpede că-i nevoie de grabnice reduceri, renunțări, rășluiri, numai că de la noi să nu se clintească nimic, să se ia de la alții, din buzunarul meu nici un strop! Țara e-n reală primejdie și nu ne mai cheamă nimeni la război, prea depărtate-s și uitate zilele în care românii ridicau decis sabia ca să-și apere familia și avutul – acum ar avea de luptat… doar cu ei înșiși. Încă odată, noi contra ai noștri!
Din vechime, dinainte de timpurile lui Ștefan și până dincolo de Mărăști-Mărășești, se lupta și cu sufletul, acum locul sabiei l-a luat, la fel de necruțător, măria sa cardul, și-ntre faptele de fală ale vitejilor neamului s-au instalat lupta de laborator cu dronele și computerele. În anul de grație 2025, când e vorba de ocrotirea banilor mei, țara pare că nu mai contează; este doar obligată să tot șiruie la infinit beneficii peste beneficii inventate, unul mai gogonat decât celălalt. Restrângerile le-au aplaudat tacit ori deschis și cei care au beneficiat (dacă nu ilicit, oricum nesimțit) de generozitatea interesată politic a statului, și dau acum vina pe cei ce au moșit paranghelia. Dar n-o fi aproape egală vinovăție și de partea celor care au acceptat-o profitabil, muțește, cu zâmbetul pe buze, deși știau limpede că-i făcătură?
Nu știu să fi pus vreodată cel mai mic semn al întrebării vreo unul dintre miruiții cu sporul de antenă acordat otova într-un imobil în care, pe acoperiș, se înșiruie doar catargele babelor uitate pe Netflix! Omenește, e-n firea lucrurilor (de ce să nu iau, dacă statul galanton îmi dă?), dar moral rămâne contestabil. Țara a ajuns să sufere grav din pricina propriilor ei „drăgălășenii” politicianiste, și-i cât se poate de evident că s-a ajuns dincolo de fundul fundului sacului. Care-i răspunsul nației? După ce, în principiu, acceptă nevoia reducerilor bugetare, patronii au început să se căineze, profesorii amenință, dimpreună cu funcționarii, ceferiștii, sportivii, polițiștii, armata etc., etc., până și salvamontiștii: toată lumea are un dor, și mai greu, și mai ușor, și mai întemeiat, și mai scos din căciulă. Se anunță greve generale, demonstrații, scandal, AUR exultă – adică din rău, în mai rău, taman când este mai mare nevoia de înțelegerea că dacă nu-i și nu-i altcum, unica soluție, grea, dar absolut necesară, rămâne strângerea drastică a curelei. La care, obligatoriu, să contribuie după puteri tot românul – nu cu mare veselie, că nimănui nu-i place să-i zbârcească statul cardul, dar barem cu înțelegere că ne aflăm într-o situație de… (puneți dvs. cuvântul potrivit, l-aș începe cu litera C), zădarnic am încerca să facem omletă fără să spargem ouă. Nu se poate, nu-i cum!
Culmea este că, în pofida inaniției evidente a fondurilor publice, se cer imperios și noi măriri de lefuri! Taman acum! Pe vremea celuilalt regim ni se închidea mereu gura cu frâna de rigoare „nu-i momentul!” Niciodată nu era! (din amintirile proprii: piesa mea „Fără cascadori”, în care se vorbea despre un accident mortal de circulație, a fost scoasă din repertoriul tv fiindcă junele Nicu tocmai ologise un pieton. Motivarea, desigur, „nu-i momentul!”). Și iată că aș readuce în scenă, de astă dată cu totală și deplină legitimitate, oropsitul „nu-i momentul!” Fiindcă nu-i deloc momentul pentru noi revendicări salariale, pentru greve și manifestații stradale: n-ar duce decât din rău în și mai rău.
Acum s-ar cuveni „într-o simțire” să încercăm a afla soluția cea mai acceptabilă și cât de cât onorabilă tuturor pentru a trece dificilul hop. Teme de contestat, oricum, destule! Pe bună dreptate de astă dată se arată cu degetul către traumele rușinoase de soiul pensiilor speciale și celorlalte inechități flagrante, numai că eventualele tentative de remediere dau mereu peste opreliștea „deocamdată nu merge, că-i în lege!” și durează veac pân-o schimbăm! Legile, cine le-au făcut, nu parlamentarii noștri, unii rămași în demnități de când hăul?
Odată, excedat, Hrușciov (na, că am ajuns să citez din marii clasici!) a izbucnit: „Bit tvoi mati, noi am făcut legile ori legile pe noi?” și-ntr-o clipită a ras un paragraf din Constituție. Merge într-un stat totalitar, la noi nu, democrați fiind până-n plăsele! Deși, la o adică, atunci când a fost să se facă voia oablă a unui fost președinte abuziv, Parlamentul a decis grabnic, peste rând și-ntr-o singură ziulică, înființarea inutilului, păgubosului și aberantului „Institut al Levantului”, onorat cu purcoi de parale în contul lui Emil Constantinescu. După cum se vede, când chiar vrei, poți! De ce n-om fi vrând? Iată că din speranță a națiunii, Bolojan a ajuns detestată oaie neagră!
Nu știu cât îl mai țin curelele! Până una, alta, este limpede că suntem pe cale de a marca un îngrijorător test al ofilirii sentimentului dragostei de țară. Mi-e și groază să-mi imaginez cum s-ar comporta la o mare adică patria. Dar poate că exagerez catastrofic și nu-i cazul. Dea Domnul!
