VARA NU-I CA VARA!

Ce liniște pe iaz! Carasul mușcă binișor, crapul face mofturi. Încă n-au dat căldurile amiezii; adie o boare răcoroasă, paserile ciripesc a ne-grijă, pe malul celălalt, o vacă trage câte-un muget fix la fiecare trei secunde, orașu-i departe, cu toate bucuriile și mizeriile lui. De pe vremea în care eram vânător fruntaș mi-a rămas credința că pot simți oricând (probabil, iluzie) o privire ațintită asupră-mi. Chiar de nu se văd ochii, chiar de nu pare a fi nimeni în preajmă, se poate intui greutatea de fulg (până la urmă, deranjantă) a privirii străine. Am aceeași senzație acum, pe malul bălții. Și se adeverește: din lanul de porumb cu mustățile știuleților aurii, își face apariția un lungan cu privire ce se vrea cruntă. E înarmat cu un soi de bâtă cioplită dintr-o rădăcină, întreabă răstit: „Care-i scopul și durata vizitei?” Iaca, na! Întrebi care-i „scopul vizitei” pe niște pescari cu undițele-n baltă! Probabil, așa l-a învățat șeful: paznicul se cuvine să fie manierat, civilizat, că nu știi peste cine dai pe mal. Dacă-i deputat, consilier, om de afaceri, polițist în civil, ori, și mai rău, investitor străin? Nu se cade să-l întâmpini cu „ce-i cu tine, bă?”, fiindcă tot acolo ajungi și cu răsteala, și cu vorba bună. După ce a citit bonul cu care ne-a blagoslovit proprietarul peștilor, paznicul s-a îmbunat și, arătându-ne o cruciuliță discretă, marcată cu verde pe colțul petecului de hârtie, ne liniștește: „Șeful zice să stați cât vreți „. Nu refuză o gură de votcă, apoi, pe a doua. Și prinde chef de vorbă: „Dom’le, nici vara nu mai e ca vara. Ce călduri! Ce grindină a căzut joi! Ce trăsnete! Numai că nu cad unde s-ar cuveni!” Înțelegem că Petrache (după cum s-a recomandat) ar avea o listă proprie cuprinzând coordonatele la care ar trebui să trăsnească Sf. Ilie. Parcă noi n-am avea! …”Dom’le, eu n-am probleme. Slujbă am (arată către bâtă), cu carte de muncă, leafă bunicică, 3.300.000, !!! da-i ai, nu-i dai!!! . Ei, la fabrică, treceam de 4 milioane; erau impozabili, așa că tot pe-acolo-i. După ce s-a-nchis fabrica… vedeți că trage la aia roșie… după ce s-a-nchis, am avut noroc cu șefu’, suntem un fel de rude, mi-a dat slujba asta, n-ar fi grea, dacă toți ar fi în regulă, ca Dvs.. Noaptea, e de groază. Vin cu plasele, fură, îi prinde Nastasiu, polițistul, le dă amendă, n-o plătesc, iar vin, iar îi prinde… Altfel, e bine: aer curat… vedeți că trage la aia albastră… ciocârlii, mai ai și-o coadă de pește, mai îngădui pe unul, pe altul, să dea cu bățu-n baltă și-ți faci prieteni… Problema mare e cu ăla mic. La toamnă, intră într-a-ntâia. Acuma, îl iau cu mine – e-acolo, doarme-n căruță… vedeți că trage la aia albastră… A, nevastă-mea. E-n Italia. Cu fiică-sa. Fata e bine, dansează la un club de-ăsta, particular. Mi-a scris să nu-mi fac griji, toate-s în regulă, au și sindicat. Cu mă-sa nu prea știu cum stă treaba. Nașu’ Vasile, care-i tot pe-acolo, cică, ar fi scos-o zilele trecute, de la Poliție, pe barba lui. Ce să fi fost? Natalița nu fură, că-i cu frica lui Dumnezeu. Doar n-o fi ajuns, ca să zic așa… cum să spun… mai bine, tac” (caută sprijin în privirile noastre; i-l oferim din plin):
– Ei, cum așa, fii serios, nici nu poate fi vorba! „E de-asta, babisitereasă la o familie ce-și are copiii în Argentina. Când or veni, o să-i ia în grijă… Sănătoasă este, frumușică, este, s-o țină Domnul în putere și să se-ntoarcă acasă cu ceva bani, că nu mai merge să dormim patru într-o cămăruță și trebuie dat avansul la chirpici înainte de ploile din toamnă. În rest, toate-s bune, iaca, după votculița ’mneavoastră mă ia cu somn… Vedeți că trage la aia albastră…”.