Nici biserica și nici politica nu intră în vacanță. Nu intră niciodată. Ceea ce aduce nou această vară este politizarea în exces a bisericii și impregnarea cu fum de lumânări a politicii. Președintele Băsescu, aflat într-o nedeclarată, dar vânjoasă campanie electorală pentru tranșarea de pe acum a celui de al doilea mandat, a contribuit și contribuie decisiv la această amestecătură de bulion și prăjeli. Am văzut sute de imagini, în toate micile ecrane și-n ziarele la care am acces, cu chelia asudată a președintelui suportând, între potcapuri aurite, slujbe și predici și l-am auzit cuvântând din amvon și altar despre Dumnezeu, nație și iubirea de popor. Biserica – zice un analist care în general spune lucruri deștepte – e ultimul refugiu al politicii în situații de criză, de sărăcie, de revolte sociale, de foamete. Suntem noi într-o atare situație? Da și nu. Unii mai mult da, alții, ocoliți, grație providenței financiare de orice disconfort. Buba, zice același analist, ar fi scăderea drastică a opțiunilor electorale pentru Traian Băsescu. De aici neobosita lui alergare din biserică în biserică, din adunare populară (politică sau civilă) în adunare populară. Președintele, într-un dialog cu asfaltatorii de care-l leagă prietenii vechi și puternice, amenință că va vizita în lunile următoare șantierele patriei. Firește cu liota de reporteri și televiziuni după el, lucru pe care, zice domnia sa, nu și-l dorește dar, cum Dumnezeu se face, toți aflăm la timp unde va fi „neprogramat” președintele în ceasul următor.
Vară cu ploi acide politic. O comisie parlamentară analizează în direct lărgimile de pungă bugetară ale doamnei Ridzi care a dat cu banii noștri, nu în populație, ci în buzunarele unor apropiați. Dialogurile, de înaltă sobrietate parlamentară, se desfășoară cam așa. Domnul Boureanu (PD-L) o apără pe doamna Ridzi (PD-L) cu îndârjire. Doamna Gorghiu (PNL), președinta respectivei comisii, încearcă să-l tempereze fără succes. Boureanu o gratulează cu apelativul „domnișorică”. Gorghiu zice că așa să îi spună el propriei neveste. Dacă vorbim de soții atunci, înalță vorba Boureanu, hai să vorbim și de amanți, sugerând că „domnișorica” ar avea așa ceva din belșug. Cu o asemenea academie a dezbaterilor, anchetarea cheltuielilor dubioase lunecă în coadă de pește. Noroc că televiziunile se reped în altă parte, unde cuvântează, coincidență, domnul Băsescu, obligat să spună iar ceva națiunii. Ploile care cad zilnic ca la Tropice devin acide politic, usucă lăptucile în grădină și inundă caldarâmurile cu rigole înguste.
M-am nimerit într-o seară pe un drum desfundat care trece pe lângă ruinele unor ziduri medievale la Tisău-Buzău. Știam, din copilărie, legenda doamnei Neaga, care a fugit de turci cu calul potcovit invers spre a se pierde undeva în aceste pustiite locuri și păduri. Dintre ziduri se auzea parcă un murmur. Am intrat printr-o firidă laterală, învingând un fân cât omul. Între ruine, ruina unei biserici vag refăcută la turle. Da, în biserică un paroh tânăr cu fața spre altar și spatele spre intrare și un dascăl țineau slujba de vecernie nesupărați de amănuntul că biserica era aproape goală. Într-un colț în semi-întuneric am distins trei siluete ale unor băbuțe îngenucheate. Nu politicieni, nu șefi de stat, nu ierarhi cu potcapuri aurite. M-am închinat și am ieșit pe vârfurile picioarelor pentru a nu tulbura credința adevărată, cea care ține până la urmă românul lipit de munții lui și de credințele lui strămoșești. În rest e demagogie. Chiar și bisericească.
