VARA CE TRECE, IARNA CE VINE…

Așa-i omul: niciodată mulțumit până la capăt, liniștit și împăcat. Suntem înzestrați cu un parșiv sentiment al provizoratului care, de-i bine, de-i mai puțin bine, păstrează un alarmant zaț avertizator: bucură-te-n voie azi, dar ai grijă, mâine poate fi mai rău. Cel mai frumos anotimp al anului a-nflorit grădinile, a scos lumea la iarbă verde, a strecurat năbădăi în efluviile îndrăgostiților, ne-a stimulat dorul de ducă și tinde să coloreze în roz cotidianul anodin – până și manifestațiile greviștilor par mai puțin încrâncenate sub castanii și salcâmii în floare! Am stins centralele termice aprinse hăt în octombrie, avem patru luni calde pe an de parc-am trăi în Alaska, și-ți vine, vorba lui Topârceanu, să „lași baltă toate interesele” pentru a te bucura imediat și cât mai deplin barem de darurile naturii, dacă perspectiva generală mioritică nu promite nici veselie, nici tihnă, nici prea mult spor. Drept acum, când iarba-i de-o palmă și înfloresc trandafirii, să-ți reamintești cât de repede trecătoare sunt verile la noi? Zăpezile încă-s departe, toamna-iarna e-o amintire posacă, ce-i veni taman acum lui Mărgineanu să ne alarmeze cu versul „Toamna ce trece, iarna ce vine și n-am palton”? (E-un interpret năstrușnic care, de-ar ști să păstreze măsura, s-ar număra printre puținii merituoși ce izbutesc să pună în valoare singura nouă creație folclorică viabilă datorată contribuției mahalalei orășenești – fără perdea, licențioasă chiar, însă sinceră, ironică și poznașă prin cultivarea hazului de necaz.) Paltonul ca paltonul, dar ce ne-om face cu factura la gaze, cu gigacaloria care se umflă ca-n poveste, cu înzăpezirile ce ne prind totdeauna nepregătiți, cu posomorala nopților prea lungi, cu mâzga trotuarelor, cu trenurile înțepenite, cu ascuțirea reumatismelor la șuieratul rău prevestitor al viscolului subțire? Va fi încă o iarnă cu războiul în coastă? Păi avem mai întâi războiul nostru, cu facturile, cu politicienii îngrijați mai mult de soarta lor decât de aceea a tuturor românilor, cu pensiile nerușinate, cu deterioarea galopantă a sentimentului identității naționale. Doar pe copii îi mai poate bucura pogorârea iernii românești: or să se bată cu bulgări de nea și or să inventeze derdelușuri, convinși că omătul s-așterne doar pentru zbenguială și clinchet de clopoței. Vârstnicii au ajuns să se teamă încă de la ivirea verii de instalarea anotimpului alb, care, înainte de orice, înseamnă atac la portofele (să nu zic carduri) și sumedenie de griji deocamdată uitate. Românii bejeniți prin toate colțurile mapamondului s-au întors la treburile lor acolo, departe, fugăriți fiind de aceleași pricini ce i-au trimis spre alte zări și pe vechii indieni: „Țara în care nu găsește cineva cinstire, bucurie sau rude, nici nu dobândește vreo învățătură, trebuie părăsită” („Cānakya”). Cinstirea pe care ne-o auto-acordăm e răs-știută: sunt la mare trecere imprecațiile la adresa propriului popor și a țării strămoșilor, conduită vestejită încă de înțelepții altor milenii. (Euripide: „Eu, unul, nu socotesc că judecă bine acela care, disprețuind pământul său strămoșesc, laudă altă țară și-i plac obiceiurile ei”.) Cât despre învățătură cum bine se vede, începe tot mai temeinic să fie legată de gard. Grevele dascălilor atestă șubrezenia învățământului românesc tratat de stat ca o rubedenie scăpătată. Rubedeniile, rămase acasă să îngrijească de copiii altora țin loc de tată și mamă cum pot, cât se pricep, cât le îngăduie firea și punga. Așteaptă întoarcerea bejeniților îmbogățiți tot așa cum la 1907 era așteptată venirea vestitorului bucuriei călare pe-un cal alb precum Făt-frumos. Dar oricât belșug trudnic și, adesea, iluzoriu, au descoperit în lumea largă cei plecați către alte zări, baștina lor rămâne România. N-a fost pentru nici unul chiar gură de rai, dar rămâne țara lor, singurul loc în care și tufa de iasomie, și firul de pelin poartă-n mireasmă răsuflarea strămoșilor. La urma urmei, om trece și gerurile și necazurile cotidiene; ceea ce mâhnește și îngrijorează cu adevărat este eterna iarnă a neînțelegerilor noastre. O deplângea într-o scrisoare și Eminescu: „Înțeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri (…) cunosc moravurile politice de la noi!”
A venit vara, să nu uităm că petala fiecărei flori tănuiește promisiunea viitorului fulg de nea – dar perspectiva iernii nu înspăimântă cât alegerile care, buluc, or să vină. Scapă cine poate!