De două zile am fugit din București, dat în urmărire generală de țânțari, călduri sufocante noaptea, vijelii intermitente spre seară. M-am refugiat, după câteva veri în care am testat plajele Mediteranei, în fâșia de plajă a țării mele, atât de îndrăgită când eram tânăr, atât de hulită azi când prima doamnă a ministerelor și a României toacă bani cu nemiluita pentru a o reconfirma ca fală și brand. Numai că sforțările de cinci stele ale doamnei Udrea (mă refer ca costurile astronomice ale reclamei) se soldează, după contracții succesive, cu fătarea unui șoricel. Nenorocirea e că nici ăla nu e viu. Litoralul nu e nici mai urât și nici mai breaz decât îl știam. Dă ceva fiori declarația primarului Mazăre, personaj arțăgos și imprevizibil, conform căreia, pentru a da ascultare ordinelor venite de la împărăție și a trece la economii, dă afară doi din trei măturători stradali, udă florile doar când sunt gata să se usuce în parcuri, deșurubează nouă becuri din zece, mai ales acolo unde ele iluminau bogății de arhitectură veche și rarități de patrimoniu muzeal. Opera lirică din Constanța, propusă să fie desființată, cu tot trecutul ei adunat în capodopere scenice și recitaluri a la Metropolitan, nu pare să dea fiori administrației locale, așa cum nu clintește nestrămutata înțelepciune managerială a cuplului Băsescu-Boc, cel de-al doilea fiind un apendice grafic la emblema prezidențială.
Pe Litoral lumea se îndesește la sfârșitul săptămânii și se rărește brusc lunea, de parcă trei sferturi din turiști au fost înțepați de peștele-dragon, o nouă descoperire medicalo-jurnalistică a acestei veri. Am luat trei ziare și două au subiectul peștelui asasin pe prima pagină, lângă inspecția Elenei Udrea în China, iar ultimul îl dezvoltă, acompaniat de sfaturi medicale docte, pe paginile de interior. Îmi amintesc verile mele de concediu la Neptun sau Eforie Nord când locuiam la cort, în țarc, și pescuiam de pe dig, la simț, cu firul în mână, cât e ziulica de lungă, uitându-mi pielea în tigaia cerului. Prindeam, pe lângă guvizi și câte un dragon din ăsta, țepos și mic. Îl scoteam cu băgare de seamă din ac și-l zvârleam iar în apă. Unii pescari țineau de fir și dădeau cu vietatea adâncurilor de pietre până murea. Asta era tot. Nu se vorbea de șoc anafilactic și nici de ”noul” pericol care pândește viața și așa chinuită a bietului turist care se încumetă la Marea Neagră. De altfel peștucul ăsta care, conform statisticilor, n-a omorât niciodată pe nimeni e întâlnit și în apropierea țărmurilor britanice și în Mediterana și mai peste tot prin apele marine.
Să fie iar o diversiune de-a mogulilor care, iată, n-o lasă pe poliministresa dezvoltării (nimicirii) regionale și turismului să pape câteva sute de milioane de euro nu pe șosele și asanări în locurile care ne-au făcut faimă, ci pe imnuri și lozinci afișate în Asia, pe malurile Râului Galben?
Oricum, șefa PD (fac abstracție de L, fiindcă e din alt alfabet politic) e pe cai mari, conduce – chiar și de pe alt continent – organizația de București a formațiunii, iar protectorul său o vrea musai premier și chiar șef de stat. Mare, zic eu de la Marea Neagră, e grădina ta Doamne și orbi suntem noi bărbații când ne ia cineva mințile!
Prețurile, de cazare și la restaurante, sunt cam umflate. Unii spun că la bulgari e mai ieftin. Probabil, dar acolo există și adaosul de preț care înseamnă șterpelirea mașinii. În această privință, din stațiunile Mării Negre românești se fură mai puțin la capitolul autoturisme poate și pentru că majoritatea, începând cu a mea, sunt vechituri ”de marcă”. M-am întrebat câți dintre turiștii veniți aici au fost chemați de imnul inventat de ministresă și plătit de noi toți. Nu par personaje simfonice. Micii ademenesc mai iute, iar reclamele sonore de pe plajă care te cheamă la un spectacol mare, mare, mare încep cu Vali Vijelie și Salam și pitesc mai spre coadă numele fără vlagă ale Stelei Popescu și ale altora de același îndoielnic succes.
Păi n-are dreptate iubitul nostru președinte când constată, sociologic, adevărul dependenței noastre strivitor majoritare de manele?
E vară și cât e vară nu e iarnă. Lefurile și pensiile au fost unele tăiate deja, altele vor fi dijmuite și toate la un loc suferă de TVA mărit și de prețuri care au luat-o razna. La iarnă se zice că Putin nu ne va da nici o gogoașă umplută cu gaz lichefiat pe datorie iar Băsescu și termitele care înghit într-un timp record orice tranșă de împrumut de la FMI n-au de unde plăti căldura. Destul că președintele a plătit și plătește din greu clientela sprijinitoare din campania electorală. O haină în plus, un cojoc în plus, o sulfamidă păstrată din vremea dictaturii, ce atâta văicăreală?
E vară, lumea – o bucățică din ea – merge să se scalde în valurile primitoare. Am cules o scoică din nisip. Un evantai de linii curbe, savant simetrice, plecând din țuguiul scoicii și risipindu-se spre franjurii cochiliei pietrificate, arată una dintre uluitoarele construcții ale lui Dumnezeu.
De ce or fi cheltuind o grămadă de bani propagandiștii turismului nostru (care rămâne tot de doi bani) și nu pun undeva sus, să se vadă din Lună, poza unei scoici vechi de milioane de ani și fascinante ca veșnicia? Să scrie dedesubt – O găsiți doar la Pontul Euxin. Vă așteaptă!
