Vaporul

În tableta precedentă, dedicată incertei boeme ieșene a anilor ’50-’60 (demnă oricum de cercetat, întrucât a însemnat ceva în epocă, lăsând urme și azi detectabile în memoria culturală a urbei) spațiul tipografic n-a îngăduit și referiri la realul și puțin obișnuitul factor coagulant al fenomenului. Îl „nemurește” inscripția săpată pe o placă de marmură de pe zidul unei bătrâne case din chiar inima târgului: „Aici a fost cenaclul «Vaporul», frecventat de un grup de tineri uniți întru literatură.” N-a fost amplasată oficial, de edilii urbei, ci chiar de către „mateloții” care au găzduit și populat pseudo-cenaclul, fiind, s-ar putea zice, o placă memorială „privată”, certificată totuși prin implicarea Muzeului ieșean al Literaturii. Foarte aproape, pe o altă clădire, tot o placă de marmură amintește că acolo a locuit, până prin 1980, un apreciat medic pediatru: a pus-o familia, casa aparținând acum urmașilor. Zeci, dacă nu chiar sute de doctori merituoși populează istoria medicinii ieșene; mă-ntreb dacă se poate lăsa la aprecierea familiilor amplasarea marmurei evocatoare, după cum, antitetic (cazul Ion Luca de la Vatra Dornei) dacă un privat poate fi în măsură să decidă scoaterea unei plăci memoriale cu argumentul „acum e casa mea, nu mă interesează cine și ce a scris aici, acum eu locuiesc în ea”. Parcă s-ar cuveni să opereze și o anume rigoare, altfel se șubrezește și se confuzionează temeiurile funcționării unei reale scări a valorilor. Discuția în sine n-are însă cum atinge legitimitatea textului decent de pe prova „vaporului”: avem de a face cu evocarea unui episod antisistem, în constituirea căruia s-au implicat spontan foarte tineri creatori, multe dintre numele trecute în „jurnalul de bord” impunându-se apoi meritat în perimetrul literaturii noastre de azi. Firește, nu toate: ca și la „Junimea”, ființa și „caracuda”, cu rolul fast al planului secund în relevarea și susținerea celui prim. Erau destule cenacluri literare „oficiale” în Iașul acelei vremi, numai că frecventarea lor presupunea, după cum spunea George Bălăiță, și el fost „vaporean”, înregimentarea într-o „gândire sectantă”. Dar și o veghe autoritară, mergând până la supravegherea atentă din partea Securității. Pe puntea bastimentului comandat de Constantin Liviu Rusu, cei „uniți întru literatură” izbuteau să se sustragă privirii bănuitoare a autorităților; nu era deloc puțin! Alt fost „marinar” precizează: „nimeni nu făcea politică, necunoscându-l pe celălalt.” Justificare cât se poate de logică atunci, mai ales că, după 1989, cel puțin doi dintre „vaporeni” s-a dovedit că ar putea candida cu îndreptățire la obținerea certificatului infamant de informator. Tot Bălăiță: „Vaporul era de fapt un fel de casă a poeziei. Nu cenaclu.” A fost, n-a fost – oricum, conclavul prilejuia oficierea unor incursiuni dezinhibate în lumea literelor și recurgerea la lectura unor mari texte din literatura lumii, multe dintre ele încă „fruct oprit”. Nu s-a remarcat până acum că, de fapt, nervurile care susțin bordajul vasului le-a înfiripat promoția 1962 a Facultății de Filologie, în special grupa 234, care avea să furnizeze cel mai mare număr de universitari și de membri ai Uniunii Scriitorilor decât oricare alta de până atunci. Nici pe departe, „vaporul” n-avea să fie un „salon al refuzaților”. Dimpotrivă chiar. I-am debutat editorial la „Junimea”, începând cu „comandantul” Liviu Rusu, pe Dumitru Irimia, Virgil Cuțitaru, Mihai Ursachi, Adrian Voica, Leon Volovici, i-am publicat frecvent pe Ioanid Romanescu, Lucian Valea, Adi Cusin, Adrian Nicolau, câțiva au fost tipăriți la alte edituri. După absolvire risipindu-se care încotro, puntea s-a golit. Nu știu să fi rămas în urmă mari cărți nepublicate. Poate doar romanul în treizeci de volume „Abrudan”, pe care se zice că l-ar fi scris marinarul „boem autentic” Eugen Andoni. N-am văzut opul și, de fapt, se pare că nu l-a văzut nimeni, cherchez l’Abrudan! „Sinceritatea și ancorarea aceea foarte serioasă în vis, nu în realitate, asta a făcut să existe Vaporul” – considera fosta mea colegă din grupa 234 Olga Rusu, consoarta căpitanului. Amândoi au trecut în neființă, lăsând în urmă câteva cărți serioase, temeinice, contribuții remarcabile la descifrarea istoriei culturale a unui oraș ce a traversat varii momente dificile, între care și perioada „strângerii șurubului” ideologic până la totala isprăvire a filetului. Cargobotul încărcat cu speranță (adeseori naivă) și ivit într-un Iași abia dezmeticit după negura proletcultismului a plutit solitar, fără sirenă și fără lumini de poziție; n-a ajuns să acosteze vreodată în portul libertății depline, dar pe urma siajul său s-a putut naviga ceva mai decis și cu mai puțină teamă. Nu-i puțin și, cum din păcate s-a văzut, nici destul.