Vânătorești…și nu numai. (6). Patimă

Motto. ”Dresaj. Soția încearcă să dreseze, în curtea casei, câinele de vânătoare al soțului ei, un vânător pasionat. Soțul (ironic,”superior”): – Draga mea, nu cred că tu îmi vei putea dresa prepelicarul! Doar eu știu. Soția: – Fii cuminte, și cu tine mi-a luat 2-3 ani, după nuntă…”
Urși.” Sunt ocoale – spune prof. dr. Ovidiu Ionescu – în care oamenii nu mai vor să meargă în pădure de frică. Pentru că i-au alergat urșii pe toți, i-au rănit pe unii, i-au băgat în spital. Sunt acum ursoaicele cu pui mici, e plină pădurea de urși. Dacă nu dau drumul la vânătoare, nu văd soluția. Să știți că lumea își face dreptate singură. Dacă mie îmi vine în casă un urs, n-o să accept asta, o să fac ceva să nu mai vină. Sunt multe soluții. În România există antigel pe piață. Acum, la crâșmă în Harghita și Covasna se discută despre cum pot să scape de urși. Aici am ajuns. O să-i otrăvească și o să dispară urșii. În Albania au spus gata, oprim pentru trei ani vânătoarea și au dispărut toate speciile în această perioadă. Toata lumea otrăvea. Ar fi foarte grav să ajungem și noi aici.” Satrap. ” Fiindcă nu poate fi bagatelizat, de pildă, faptul că, la sfârșit de secol XX, într-o țară europeană pretins democrată, „rezervațiile speciale”, la care s-au adăugat ulterior și limitrofele „zone de protecție” sau „zone tampon”, au ajuns să ocupe un sfert din suprafața totală a pădurilor și să concentreze o treime din efectivele de vânat, exclusiv la dispoziția șefului statului, N. Ceaușescu. Plebei plătitoare de biruri îi erau destinate, cu cinism declarat, ciorile și câinii hoinari din afara „cordonului sanitar” păzit cu strășnicie. În schimb, nesățiosul și mereu nemulțumitul satrap trăgea mii de cartușe pe an, înroșind țevile teribilului său arsenal: „7 arme cu țevi lise, toate de calibrul 12, dintre care două «Purdey», una «Holland & Holland», două arme suedeze, o semiautomată «Remington» și o semiautomată «Beretta». Cu glonț, avea tot 7 arme, de diverse mărci și calibre, astfel: 3 «Holland & Holland» calibrul 375 dublu express, o carabină «Mauser» cal. 243 Winchester, o carabină «Mauser» cal. 300 Weatherby Magnum, o carabină «Mauser» cal. 300 Holland & Holland Magnum și o semiautomată cal. 375, fabricată în România după modelul «Holland & Holland». Toate armele cu țevi ghintuite aveau montate lunete germane, marca «Zeiss-D», cu mărimi reglabile. În afara armelor de mai sus, Ceaușescu mai avea încă 35 de arme, de diferite tipuri și calibre, cu țevi lise, mixte, carabine sau dublu express-uri, unicate, de fabricație specială a unor firme de prestigiu mondial din Italia, Germania, Anglia, Suedia, dar și din fosta Uniune Sovietică, Yugoslavia sau Cehoslovacia. (…) Oare unde or fi ele acum ? Pe mâna cui au ajuns ?”. (G. Cheroiu, ”Istoria literarurii cinegetice române”, 2020). Patimă. Lucrarea lui N. N. Herjeu, ”Farmecul vânătoarei”, 1912, este prima culegere de scrieri cu subiect vânătoresc din literatura română. Cele 180 de pagini ale volumului cuprind douăzeci și cinci de titluri semnate de cincisprezece autori români și unul american (Theodore Roosevelt), căruia îi este și dedicată cartea: ”Hommage A.S.E. Theodore Roosevelt – son admirateur, N.N. Herjeu” . Culegerea se încheie cu o istorioară nesemnată, ce ilustrează, în registrul umoristic al pildelor populare, condiția vânătorului subjugat de pasiunea sa, în detrimentul vieții de familie: „Într-o seară, după obicei, mergem la han unde găsim nevestele așteptându-ne; în timpul când ne luam aperitivele, ele începură a ne cicăli că venim târziu, că batem câmpii fără folos și multe altele. Moș Serafim își sorbea litra mai la o parte și asculta, când se adresează nouă: «Să vă spun și eu una, boerilor. Cică era un român, avea vite, cai, nevastă și tot restul; seara încăleca pe cal, lua pe ceilalți din urmă și se ducea la păscut, el se învelea în suman și se culca, iar vitele pășteau toată nopticica; la ziuă aduna vitele și pleca acasă de-și vedea de treabă. Se întâmplă că moare românul; o vecină s-a dus să-l vadă și bagă de seamă că muerea lui nu-și bocea bărbatul./- Da bine soro, cum de nu-ți bocești bărbatul ?/ – Ce soro? Ce să-l bocesc? Să-l bocească caii și vitele, că cu ele dormea toată nopticica, nu cu mine./ Așa și cu d-voastră, boerilor, pușca o să vă bocească” . (Gabriel Cheroiu). Amor (păsăresc). În savuroasa sa ”Călăuză a vânătorului” (1899 ) G. Caruzzy ne descrie ”amorul păsăresc”: ”cucul „este foarte sângeros, mănâncă paseri mici și ouăle lor; (…) cucii masculi sunt adevărați Don Juani și când sunt săturați de-o femelă, o părăsesc; este citat un autor german convins de faptul că această pasăre vorbește nemțește, de vreme ce „strigă tot de-a-una: «cuc-cuc» care va să zică în limba germană: uită-te! (…) Când se apropie de casele altora puindu-se în locul lor, strigă «cuc-cuc» adică, uită-te că am studiat și eu faimoasa teorie a comuniștilor care atacă dreptul proprietăței, zicând că averea unui este proprietatea tuturor, după această teorie, casa pitulicei este proprietatea legitimă a cucului”; vrabia, acest „mic hoț care ne fură din casă felurimi de lucruri, „este o pasăre d’o natură foarte fierbinte, mai cu seamă în punctul amorului. Chiar dacă zeci de ori și mai bine poate să se sacrifice pe altarul amorului și nu se simte nici de cum ostenit (…). Un lucru curios este că dama vrabie se pare că simte mai puțină plăcere în aceste petreceri interesante, de cât cavalerul ei. Din aceasta poate să provie că damele vrăbii sunt totd’auna mai raționabile de cât cavalerul și urmează macsima filosofică care zice: «ceia ce este prea mult, nu e sănătos». După cum se poate lesne constata, pensionarul Carussy găsește în „amorul secselor” diferitelor sălbăticiuni un prilej de intensă desfătare intelectuală.