Vânătorești…și nu numai. (3). Amor, amor…

Motto. ”Interpretare. Seara după cină, Maria – nevasta unui pescar mereu plecat pe baltă – se dezbracă, se duce în dormitor și, plină de dorință, se întinde pe pat. În clipa în care Ion a intrat, Maria și-a desfăcut picioarele în evantai și, zâmbitoare, l-a întrebat: – Ioane, înțelegi ce vreau? – Da, înțeleg, vrei să ocupi numai tu tot patul.”
Arthur 2.Prof. dr. Ovidiu Ionescu: ”Să se dea drumul la vânătoare este singura soluție logică. Legea este foarte clară, în condițiile în care se înregistrează pagube la animalele domestice, când este pusă în pericol viața oamenilor, și vorbim de 9 oameni uciși în 2019, 12 oameni omorâți în 2020 și 76 de oameni mutilați în 2019, pentru 2020 nu am încă cifre, înseamnă că viața umană este pusă în pericol. Dacă este mai important și este personificat Arthur decât viața umană, asta este. Să se hotărască Guvernul ce vrea să pună pe locul întâi, ursul sau omul?” (ziare.com). Amor (”sălbatic”). ”Este evident că, pentru autorul ”Călăuzei vânătorului”, (D. Carussy, 1899), animalele au calități și defecte, suferă și se bucură, iubesc și urăsc, asemenea oamenilor. Drept urmare, „sunt animale care din nenorocire, ca și unii oameni, au o reputație urâtă, fără să se știe de ce. Așa și ursul, despre care toată lumea știe că e «ursuz», deși bietul urs joacă și se face «caraghios», uită demnitatea sa că e un animal carnivor, numai și numai să ne placă nouă” . „Femeea (ursoaica) atunci locuește într-un bordei deosebit, și n-are relație cu ursul, ba încă se păzește de dânsul, temându-se ca să n-o mănânce, căci el își mănâncă chiar și puii săi, când îi e foame. Aceasta se întâmplă mai cu seamă la urșii oacheși” . Convins că „mai toate animalele arată după înfățișarea lor exterioară, caracterul lor interior” , autorul descoperă cu surprindere că nobilul cerb este în realitate un înfocat curtezan. Măcinați de „dorința amorului”, cerbii „părăsesc câmpiile, fug în păduri, scoțând un urlet teribil, par că sunt prinși d’o nebunie furioasă, nu știu ce fac, se lovesc cu capul de arbori și nici nu simt și așa umblă căutând după o femelă. Dar chiar când au găsit-o, n’a ajuns la termenul suferințelor lor, căci femela la întâia întâlnire, nu voește nici de cum să intre în relațiuni de amor și fuge, atunci cerbii sunt siliți a o goni, a o osteni și tocmai atunci ajung la scopul lor. (…) În genere, cei bătrâni (…) sunt preferați de către dama cerbă, fiind-că au mai multe esperiențe, dar și fiind-că sunt și mai înfocați”. Capra (neagră) petrece o viață „romantică”, iar dacă găsește pe munți „pășunea cea mai plăcută, erburile cele mai aromatice, se îngrașe și se face veselă. (…) Amorul secselor se desvoltă la capre toamna. Atunci se urmează între masculi o luptă furioasă, femela asistă la aceste lupte sângeroase, unde vede cu sânge rece cum unul și altul din adoratorii ei, cad din vârful munților într-un abis imens, respins acolo de către rivalul său, furios de dorință și de gelozie. Dar cu cel biruitor femela pleacă veselă și amândoi se retrag la un loc singuratec spre a gusta acolo în tăcere dulceața amorului” . Amintim doar că în vremea când „mai mulți lupi umblă după o lupă (…) se face între ei o luptă sângeroasă; când văd că lupa preferă pe unul din ei, îl omoară. O asemenea bătaie se urmează până se vatămă toți și adorm, atunci lupa fuge cu acela pe care-l preferă și se duc la amor amândoi” . Iepurele își întrebuințează urechile „ca un fel de cârmă”; vulpii „îi place și mieii, oile, laptele, brânza și strugurii”; pisica rănită se repede asupra vânătorului imprudent și îi scoate ochii „cu unghiile sale tari”; râsul este dotat cu „simțul veseliei”; veverița traversează râurile într-o luntre din coajă de arbore, iar coada „o întrebuințează ca o cârmă și ca o velă”; viezurele „are o singură soție, însă trăiește separat de dânsa (ca mulți oameni) și se-mpacă cu dânsa numai o dată pe an”; „nevăstuica nu mănâncă, când vede că se uită cineva la dânsa”; dihorul „supărat” sau „vulnerat” atacă omul „la părțile genitale precum este știut”. Ne despărțim deci de fanteziile domnului Carussy cum altfel decât râzând?!…” (Gabriel Cheroiu, ”Istoria literaturii cinegetice române”, 2020). Fazan. ”Revenind la arta culinară, suntem informați de autori (Frații Gheorghiu, ”Vânătoarea în România”, 1901) că „fasanul este un vânat regal, la noi se aduce din străinătate, el este servit la mesele bogate și princiare (fiind relativ foarte scump), unde este mult apreciat. Ca să fie excelent, trebuie neapărat să fie atins termenul de descompunere, ceea ce cade între 10-12 zile de la data când a fost împușcat” . Pentru gustul unui om nesofisticat, rețeta se dovedește „relativ foarte” excentrică, de vreme ce procesul prealabil de maturare – obligatoriu în prepararea cărnii de vânat – eșuează, de fapt, într-o avansată putrefiere: „fasanii sunt legați cu sfoara de limbă și atârnați câte unul la plafonul unei camere răcoroase (într-o pivniță zidită); când au atins acel termin, putând fi mâncați, limba fiind intrată în descompunere ca și restul corpului, nu mai rezistă greutăței, iar fasanul cade la pământ (…); francesii îl numesc că este «fasainde» (fezandat, zicem azi – n.a.). (…) un fasan preparat în așa mod poate fi servit și la o masă imperială” . De gustibus…” (Gabriel Cheroiu). Intestine. ”Iată, de pildă, cum trebuie să decurgă „preparația intestinelor de sitar”, considerate îndeosebi de gurmeții francezi o delicatesă: „Le tocăm mărunt fără a le spăla, până ce totul devine ca o pastă unsuroasă, adăugăm la intestinele unui singur sitar: un ou bătut bine, o lingură pesmet pisat mărunt, piper, sare, pătrinjel tocat, unt o lingură bună, prăjind totul la un foc potrivit, pe când se mestecă mereu, spre a nu se închega, ci a rămâne mărunțelit”. ( Ernest C. Gheorghiu și Dr. S. C. Gheorghiu, Vânătoarea înRomânia, București, Tipografia Gutenberg Joseph Göbl, 1901).