Vânătorești…și nu numai. (2). Compromis

Motto. Animale. Un vânător este întrebat: – De câte animale are nevoie o femeie pe lângă ea? – De patru: o vulpe la gât, un jaguar în garaj, un tigru în pat și un bou care să le plătească pe toate celelalte trei!
Arthur.”Rep.: – La ora la care vorbim, care ar fi efectivul de urși în România? Prof. dr. Ovidiu Ionescu: – Cred că cel puțin dublu față de efectivul optim, de 4000 exemplare. În raportarea din perioada 2013-2019 la UE s-a spus că sunt între 6.500 și 7.500 de urși în România. De când nu s-a mai vânat, populația a crescut. Că de aceea am ajuns aici, de aici problemele din ultimii ani. Vânătoarea controlată este singura soluție care se aplică global. Este vorba despre managementul populațional pe care îl învață orice biolog sau orice student care are cât de cât bunăvoința să treacă un examen. E elementar: când este o specie în pericol, trebuie făcut totul să o protejezi și să-i asiguri habitatul său natural, când este la un nivel optim, faci o utilizare durabilă a ei, iar când este peste optim trebuie să iei măsuri de reducere a populației. Este prima lecție de management.” (ziare.com)
Compromis(politico-social).Însuși Domnitorul Cantemir sesizează că ”excesul” de vânători domnești ar putea dăuna grav stabilității politice a țării. (Dimitrie Cantemir, ”Despre vânătorile domnești”): ”Afară de acestea, oamenii înțelepți au luat seama că domnii prea dornici de vânători – vezi obsesia cinegetică, sângeroasă, de fapt – ajunsă la paroxism spre final – a unui Ceaușescu, (notă C.S.) – nu se îngrijesc de trebile țării, le lasă cu totul pe seama sfetnicilor și vremea rânduită pentru trebile obștești o prăpădesc numai cu petreceri vânătorești de acestea. Domnii următori au înțeles răul dintru aceasta și au pus măsura acestei îndeletniciri în așa chip că nici țăranul nu a mai fost prea mult împilat și nici domnul nu a fost lipsit de această desfătare. Și ei au rânduit pentru vânătoare, vremea dinaintea celor patru posturi ale bisericii Răsăritului, când să se adune la vânătoarea domnească toate stările, boieri, oșteni, răzeși și neguțători. În zilele acestea sunt adunați câteva mii de țărani din satele de primprejur, care trebuie să intre în păduri și să gonească fiarele. Dinspre câmpie, din toate laturile pădurilor, stau la pândă vânătorii, parte din ei cu câini de vânătoare, parte cu lațuri. Și, cu chipul acesta, fiarele gonite de strigătele țăranilor sunt prinse fără mare osteneală. Ca să îmbărbăteze sârguința vânătorilor, domnii au rânduit pentru fiecare fiară vânată ( cea ucisă, ori cea capturată? – nu știm! – n.a.) un dar. Cine prinde un iepure dobândește bacșiș (așa se numesc în limba turcească aceste mici daruri) de 25 de aspri; cine prinde o vulpe, 60 de aspri; pentru un porc sălbatec, un taler; pentru un urs, un galben, iar pentru o ciută, 80 de aspri. După ce se isprăvește vânătoarea, fiarele cele ”curate”, cele ce sunt bune de mâncat, sunt duse: parte la cuhnea domnească și parte sunt împărțite între boierii și căpeteniile oastei; cele spurcate însă, cum sunt vulpile, urșii, pisicile sălbatice și alte fiare care viețuiesc în munții Moldovei, sunt lăsate țăranilor hăitași sau slujitorilor domnești, care trag foloase destul de mari din pieile lor. În afară de aceste vremi obișnuite ale anului rânduite pentru vânătoare, Domnul poate, oricât de des poftește, să adune locuitorii și să-i folosească la vânătoare. (Pentru că nimeni nu poate să-i poruncească ceva sau să se împotrivească vrerei lui, după cum am spus și mai sus). Dar el și-ar trage prin aceasta, politichesc…un nume rău, și și-ar acoperi slava de ocară, care nu s-ar șterge în veci dinaintea ochilor urmașilor. Asemenea, el nu poate să fie nici încredințat că nu l-ar pârî boierii la Poartă pentru asemenea împilare a supușilor. Iar când îl îndeamnă ori vremea frumoasă, ori frumusețea locului să se desfăteze, atunci pornește la vânătoare în tovărășia oamenilor săi de la curte și a oștenilor, care trebuie să-l urmeze întotdeauna; și se întâmplă prea adesea să-și petreacă vremea, pe care trebuie s-o folosească pentru trebile țării, cu vânatul fiarelor”. ”Prin acest demers critic adresat domnitorilor împătimiți de petreceri cinegetice, Dimitrie Cantemir pledează implicit pentru păstrarea măsurii de către cei tentați să abuzeze de autoritatea cu care au fost investiți. Pentru că istoria abundă de potentați care au săvârșit adevărate carnagii, în virtutea dreptului de a ucide fără opreliște. Numai că aceștia ies din sfera vânătorii, pentru a intra în domeniul patologicului.” (G.C.)
Fiare (stricătoare). Partea a zecea a tratatului lui Dimitrie Cantemir, intitulată Despre exterminarea fiarelor stricătoare, ar putea leza sensibilitatea cititorului de astăzi, dacă se face abstracție de manifestarea, în Europa acelor vremuri, a unui curent potrivnic animalelor sălbatice de pradă. Totuși, în vreme ce, în multe țări din apusul continentului, ursul, lupul și, în parte, râsul deveniseră sau erau pe cale să devină amintire, în România abia se declanșa „războiul de o sută de ani” împotriva „sălbăticiunilor vătămătoare”. Deși, în anul 1893, Ministerul Domeniilor tipărise „un mic tratat privitor la stârpirea fiarelor stricătoare prin otrăvire (…), nu s’a întrebuințat la noi până în prezent, pentru uciderea lor, nici un alt mijloc de cât pușca, rareori cursa”. Același minister va mai edita în 1922, sub semnătura lui Gh. Nedici (Inspectorul general al Vânătoarei, consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție), broșura Distrugerea animalelor răpitoare prin otravă, în cadrul unei campanii care va genera două curente de opinie total opuse, în rândul vânătorimii române. Printre cei ce vor incrimina „perfida otravă” aveau să se numere August von Spiess și Constantin A.V. Popescu, ultimul considerând stricnina „cel mai greșit, dar și prea iubit mod pentru stârpirea animalelor răpitoare, un mijloc perfid al vânătorilor leneși”.