Vânătorești…și nu numai (19). Memorii

Motto. Proverb (actualizat). Dă-i unui om un pește și el se va hrăni o zi. Învață-l să pescuiască și el va cheltui o avere pentru un niște scule pe care le va folosi de vreo 2-3 ori pe an.
Întrebare (firească).Gigel îl întâmpină pe tatăl său: – Tată, tată unde ai fost? – La vânătoare de rațe! – Și ai împușcat multe? – Nici una! – Atunci, de unde știi că ai fost tocmai la o vânătoare de rațe? Subterfugiu. Un bărbat se întoarce de la pescuit cu mâinile goale, se oprește în fața unei pescării și spune: – Aș vrea să iau 2 păstrăvi mari dar … tu aruncă-i spre mine! – De ce? – În felul acesta voi putea să-i spun soției că eu ”i-am prins”, fără să spun o minciună, în sfânta zi de duminică. Memorii. ” Iosif Șterca Șuluțiu, nobil de Cărpeniș s’a născut în 1827 la Cărpeniș, în Țara Moților. Tatăl său, Ioan Șterca-Șuluțiu, a fost controlor cameral, la averile statului.Unchiul său, Alexandru Șterca-Șuluțiu a fost mitropolitul Blajului. A participat la luptele pentru apărarea Munților Apuseni, fiind de față la măcelul dela Abrud. La 1861 a fost ales vice-comite al județului Cetatea de Baltă. După împăcarea Austriei cu Ungurii, a fost scos din această demnitate din cauza atitudinei sale românești. A funcționat apoi ca magistrat la Sibiu. Din 1904, până la moartea sa, întâmplată în 1911, a fost președinte al „Astrei”. Memoriile lui au apărut în 6 volume între anii 1877 și 1910. Pentru ele, autorul a avut deseori de furcă cu reprezentanții autorităților maghiare. Sunt cărți extrem de rare, abea se mai găsesc câteva exemplare. Schița „Vânătorul român” a apărut la 1879”. (Grațian Mărcuș). ” Cine să-și piardă timpul cu „valachii”? Da, poatete proverbul străbun: ,.de mortuis aut bene, aut nihil”, îl vor fi înțelegând așa: „de valachi dacă nu poți scrie rău, apoi mai bine să taci”. Dar nici nu va fi, poate, ce să scrii despre ei? Vor fi omorând și ei din când în când, ca „cei 7 șvabi”, un iepure azi, ca și cutare viteaz, care a pușcat un turc mort, ori ca eroii moderni, care au duelat la o distanță de 100 pași cu pistoale, cari mânau la 80 de pași? Apoi „sportul” e o petrecere aristocratică. Țăranul e bun numa de gonaci. Așa e când e vorba de vânat mărunt, dar când e vorba de urși și porci sălbateci, cari numai în sângele vânătorului își stâmpară turbarea lor, atunci românul e în elementul său! Cine n’a văzut pe vânătorii români cu asemienea ocaziuni, n-are ideie despre dexteritatea, curajul, bravura și despre sângele său cel rece, cu care întâmpină cel mai mare pericol. La vânat de urși poți vedea pe vânătorul român în clasicitatea sa. În cel mai mare pericol, nu-i lipsește gluma și umorul. Ce e drept, nici românii nu sunt toți vânători de urși. Precum e zicala: „neam bun”, „neam rău”, va să zică: precum e tata, așa este și feciorul. Asemenea, zice românul: „e neam de vânător”. Pasiunea pentru vânat a fost caracteristică și în familia noastră. Unchiul meu, mitropolitul, încă a fost în tinerețele sale, un mare gimnastic și un vânător renumit. Boerimea Transilvaniei, cu care își exercita aceasta plăcere, îl ținea de o autoritate de rangul întâi. El a fost cel dintâi care a scris în limba română un op despre arta vânătoarei. Din generațiune în generațiune se transplanta aplecarea spre vânat. A petrece cu acești oameni în munți e o desfătare extraordinară. (…). Dacă cineva e prevăzut cu arme precum sunt eu cu „Lancaster” cu glonț, anume pentru vânatul mare, și dacă are încredere în sine, ce e lucrul principal, atunci poate fi liniștit. Dar când vedeam pe românul cu flinta legată cu drot, – în timpii mai dinainte cu cremene, mi se răcea sângele în vine! – „Doară nu vei sta cu pușca aceia înaintea ursului?” – Nu, că va sta el înaintea mea. Apoi e încărcată cu nădejde pușca, n’ai grije, Domnule! Numai de-iar da Dumnezeu să pot da față cu badea Nicolae!” (așa numesc vânătorii ursul). – „Ce înțelegi D-ta, că ți-e încărcată pușca cu nădejde?” – „Ce să înțeleg! Bagi un pumn de praf, un pumn de plumb și de fier tăiat, apoi îi dai drumul p’aci încolo. Dacă te pălește și te smintește să-ți sară căciula din cap, și să-ți pornească sângele pe nas, atunci de sigur cade și ursul. Altmintrea, nu!” (1897). Patinoar. Un pescar sapă o gaură în gheață și așteaptă, sperând să prindă un pește mare. Dar o voce îi șoptește: „Nu sunt pești aici.” De aceea, pescarul merge puțin mai departe și sapă o nouă gaură. Din nou, aude aceeași voce care îi spune că acolo nu există pești. El repetă această operație…și, întotdeauna, aceeași voce! După un timp, exasperat, bietul pescar se enervează și spune: „Dar tu cine ești? Și vocea îi răspunde: ”Eu sunt directorul patinoarului”.