Vânătorești… și nu numai. (8) Birds

Motto. ”Dorințe. El și ea în pat, unul lângă altul. El: – La ce te gândești iubirea mea? Ea, dându-se mai aproape, șoptește, tandru: – La același lucru ca tine, iubitule! El: – Minunat! Atunci fă-mi și un ou, dar cu șuncă și cu piper deasupra!”
Ulea(Traian). ” De pildă, Traian Ulea (născut în 1896, urmaș de boier moldovean, ofițer de cavalerie, „confundat, pe peronul gării din Iași, cu fratele său, generalul Octav Ulea, fost mareșal al Curții Regale, în 1952 este arestat și, în urma unei sentințe eronate, rămâne întemnițat la Văcărești până în 1955. Nonagenar, s-a stins din viață la București, în ziua de 1 decembrie 1987). El izbutește să schițeze din câteva linii portretul vânătorului de odinioară, în ipostaza lui moș Zuza, posesor al unei puști „cu țeavă lungă, pe care o încărca pe la gură. Când sărea iepurele, moșul cădea pe zăpadă într-un genunchi și, după o lungă țintire, slobozea focul. Un val de fum gros îi acoperea întreaga ființă. În clipa ce urma, se ridica în picioare cu capul peste fum ca imaginea unui sfânt deasupra norilor. Cu palma stângă făcea streașină ochilor, cu privirea după iepure până ce urechiatul trecea zarea. Apoi mormăia printre dinți: «Ptiu, drace! Ia uitați-vă cum trece dealul borșul meu!»”.
Gusturi.”În vreme ce romanii se delectau la ospețe cu vulve de scrofiță, potârnichi împănate cu semințe de pin cembra, limbi de privighetoare sau de păun, iar carnea de râs era considerată până nu demult o delicatesă pe mesele princiare, alături de cea a viezurilor și hârciogilor consumați cu smerenie pe șervete tivite cu aur, la noi greul l-a dus iepurele. Deși, în Bucovina, moșul meu Pentelei, strașnic vânător, nu-l folosea decât ca nadă în teascurile pentru jderi, zicând scârbit că el nu mănâncă mâț… Unii au ajuns chiar la adevărate perversiuni culinare, consumând fazani și sitari putrefiați sau deghizând carnea de animal domestic, astfel încât să pară de vânat. O aspră muncă de disimulare și ingrediente de alchimist, pentru a transforma porcul de casă în mistreț și aparențele în adevăruri. De gustibus…” (Gabriel Cheroiu)
Ceaușescu (N). ”Prima probă de tir prezidențial la specia urs brun nădit din vreme a avut loc în munții Siriu, în ziua de Crăciun a anului 1976. Până la ora fixă de prezentare la masă a exemplarului capital, cupidul pușcaș a dat deja peste cap, dintr-un foc, un ursac imprudent. Apoi, la puțină vreme, și-a adjudecat și uriașul „de dimensiuni rar întâlnite. Două focuri de armă și namila s-a prăvălit la pământ, nemaiapucând nici măcar să-și întindă labele la halca de carne proaspătă care i se pregătise”. Pentru următoarea zi s-a pus la cale o vânătoare la mistreți pe fondul Tisău, năzurosul nimrod refuzând alternativa unei partide la fazani: „Zgomotul și zborul lor mă obosesc!” Pe fondul entuziasmului general, acesta și-a trimis la un moment dat beizadeaua (prematur narcotizată etilic) nu la căruță, cum se proceda îndeobște la vânătorile de rând, ci – mutatis mutandis -, la elicopter. Pe aceleași meleaguri, la Gura Teghii, în octombrie 1977, pe fondul dispozițiilor date de T. Postelnicu și Șt. Andrei și al acordurilor ansamblului folcloric „Dorulețul”, doi vânători de frunte, N. Ceaușescu și polonezul E. Gierek, admirau tabloul urșilor pe care îi doborâseră. Satisfăcut de faptul că împușcase cinci, iar polonezul doar trei, românul a ținut să se împăuneze: „La o vânătoare cu Tito, scorul a fost de 8-1 pentru mine”. În schimb, despre I. Gh. Maurer, Lazăr Băciucu vorbește cu admirație, în ton cu toți cei care i-au făcut acestuia portretul de vânător: „era un rasat cozeur. Vorbea frumos, coerent, plăcut”. Vâna pentru a se recrea și, după propriile-i spuse, din dorința de „a gusta aerul tare al pădurii ori al câmpiei”. (Lazăr Băciucu, ”Blestemul urșilor”, în ”Cinegetica”, antologie de Radu Cârneci, București, Ed. Orion, 2003)
Birds.Femeia, văzută prin ochii (luneta) vânătorului. De la 15 la 20 de ani: Vrăbiuță. Zboară foarte mult. Țopăie non-stop… Nu este vânată pentru mâncare… eventual pentru un mic aperitiv.De la 20 la 30 de ani: Pitulice (prepeliță). Ceea mai delicioasă partidă de vânătoare… ușor de păcălit și de prins. Se zbate și se foiește foarte mult, dar apetisant. De la 30 la 45 de ani: Coțofană (Țarcă ). Hoață mare… atentă și invidioasă pe prada altor coțofene, gurmandă… adoră tot ce este delicios, îi plac obiectele strălucitoare și ar face orice pentru un cerculeț de aur. Este foarte agilă, vicleană și precaută. Este dificil să o vânezi. De la 45 la 60 de ani: Rață – se mișcă mai greu dar rămâne totuși dificil de țintit. Apreciată de unii vânători pentru stratul delicat de grăsime depus sub piele. De la 60 la 70 de ani: Cioară – enervant de gălăgioasă. Zboară doar ca să se hrănească! După 70 de ani: Bufniță – interzisă prin lege.
Mititei.Rețeta de cârnați fără piele (mititei), din 1881: „Tocăm carnea de porc ori de vacă, îi dăm sarea și piperul ori pipărușul (boia de ardei iute) trebuitor, apoi o amestecăm cu tocătură de slănină și de ceapă, luând și nițică apă rece, ca să nu fie prea vârtoși (Deci, pentru afânare, nici pomeneală de controversatul bicarbonat de sodiu, un aditiv alimentar mai recent, din secolul XX, însă în cele din urmă acceptat și de Comisia Europeană). Formând în urmă cârnățeii, îi frigem în grăsime, la care punem și nițică ceapă și turnăm câte nițică supă pe ei, ca să nu arză. Putem să amestecăm tocătura de porc ori de vițel cu smântână și cu gălbenușuri și să-i dăm gust cu sare, mușcat (nucșoară), nițel vin ori coji de lămâie ori usturoi, gătind cârnații tot ca mai sus. Servim cu muștar ori ca garnitură la legume (?).” Adresându-se în mod expres „menajerelor”/gospodinelor, pentru această rețetă, precum și pentru numeroase altele, lucrarea nu excelează prin indicarea cantităților exacte ale ingredientelor. Cert este că denumirea rețetei, de cârnați fără piele, nu contravine legendei urbane, cum că micul s-ar fi născut pe la 1870, la restaurantul de pe str. Covaci din Capitală.