Vânătorești… și nu numai (26). Vânătorii bucovineni, la Viena (1910) (2)

Promo.Expoziția internațională de la Viena (1910) a adus o sumedenie de aprecieri favorabile legate de modul de organizare, prezentare și calitatea exponatelor, a stârnit invidie și a trezit curiozitatea multor pasionați de vânătoare, din întreaga Europă. În cadrul articolului „Chasses aux Cerfs dans les Karpathes” din februarie 1911, Louis Leriche – corespondentul revistei, la modă atunci, ”Le Sport Universel Illustré”, își prezintă, pe larg, aventura lui, la Moldovița: „După o lungă călătorie pe calea ferată bucovineană (realizată pe multe linii proaste, fapt ce ne-a adus încă patru ore de drum), am ajuns împreună cu tovarășii mei de vânătoare la Vama, o stație mică pe linia Hatna-Kimpolung, din Bukowina. Eram însă departe de întâlnirea cu locurile noastre de vânat, căci au fost necesare alte cinci ore de călătorie în căruțe, cu tot cu arme și bagaje, până la „Rudolfshütte” – cabana de vânătoare construită pentru nefericitul arhiduce Rudolph – la km. 8 al liniei forestiere Moldovița-Roșoșa. (Acum aflu și eu că vechea ”casă de vânătoare” de acolo fusese destinată, construită pentru prințul Rudolph, cel ce avea să se sinucidă (?) din dragoste…).
Dar, grație amabilității șefului departamentului de vânătoare (k.k.) cezaro-crăiască din Bucovina, această cabană princiară ne-a folosit drept sediu și punct de plecare în expedițiile noastre pe zona arondată (cu o suprafață de 20.000 ha) iar terenul enorm de vânătoare a fost împărțit de membrii grupului nostru în zone individuale. Pentru a ajunge mai rapid la locul meu de vânat, situat la poalele muntelui Oglinda, la mai bine de patru kilometri depărtare de Rudolfshütte, șeful de vânătoare ne-a pus la dispoziție niște vagonete de cale ferată Decauville, amenajate pentru transportul de persoane și de bagaje pe linia forestieră, care ne cărau spre adâncurile pădurii, trase fiind de cai huțuli, conduși de niște localnici iscusiți. Am fost însoțit mereu de un pădurar, a cărui misiune era de a mă proteja și a-mi acorda ajutor la nevoie în aceste locuri cu munți și păduri seculare, rupte de civilizație – unde singura ocupație a băștinașilor – oameni misterioși, tăcuți, imprevizibili și sălbatici (cât de ”sălbatici”, cher monsieur Louis ot Paris!? n.a.) – asemenea locurilor unde își duc traiul, pare a fi vânătoarea (căci braconajul e înfloritor aici, fiind considerat de ei ca legitim), iar supravegherea lor, a hoților, devine iluzorie din lipsă de drumuri și alte mijloace de comunicare rapide și convenabile.
După o primă partidă nereușită, când un cârd de opt cerbi a scăpat din raza armelor noastre, am reluat vânătoarea a doua zi dimineața pe la orele două și jumătate, pornind prin păduri și mlaștini. (Nu mă pot abține să constat, scuze… îngâmfarea, suficiența jurnalistului parizian, probabil antrenat la tir în grădina Tuilleries… pe rațe din tinichea… un om total nepregătit, mintal, profesional, pentru o vânătoare adevărată, la vânat mare, în Carpați… n.a.)
Continui să-l citez: la scurt timp am descoperit că o turmă mare de cerbi se deplasează pe direcția noastră și a trebuit să o ocolim într-un semicerc larg, pentru a ne poziționa convenabil, într-un loc cu vânt prielnic și poziție de tragere bună. Grupul înainta încet în direcția noastră și deja ochisem unele dintre cele mai frumoase animale, atunci când o suită neașteptată de focuri de armă le-a curmat elanul și a pus la pământ șase cerbi – ceilalți fugind nebunește și dispărând într-o clipită. Foarte surprinși de cele întâmplate în fața ochilor noștri la o vânătoare bine organizată și păzită, ne-am decis – frustrați de acest incident – să identificăm autorii masacrului și am pornit degrabă spre o dumbravă de unde veniseră împușcăturile; ajunși la o mică distanță de acest loc am văzut opt sau zece vânători autohtoni alergând spre desișuri, de unde aveau să și dispară în pădurea deasă, după ce mai întâi au fost salutați cu două focuri trase de paznicul nostru de vânătoare. Înspăimântați, braconierii au fost atenți să nu ne mai dea nici un semn de viață și așa am intrat foarte fericiți (ca niște pomanagii – n.a.) în posesia prăzii lor. Cerbul cel mai impunător – conducătorul turmei ucis atunci, este astăzi un trofeu frumos în colecția mea și îmi evocă multe amintiri plăcute (și sentimente de recunoștință sinceră pentru acei colaboratori neașteptați) de la prima mea vânătoare de cerbi în Carpați. Am constatat însă în timpul unei alte plimbări matinale că braconierii noștri nu au mai fost după aceea la fel de slabi de înger ca prima oară când ne-au ușurat misiunea, căci avuseseră grijă între timp să-și recupereze dauna, făcând numeroase alte victime. (Cu alte cuvinte, trofeul franțuzului… nu-i aparține! Iată un mic Ceaușeșcu, avant la lettre! – n.a.) Cu toată antipatia pe care eu le-am stârnit-o localnicilor, șeful silvic local a reușit să adune douăzeci de oameni a doua zi, alături de care s-a îndreptat pe muntele Oglinda de unde au început a goni vânatul spre noi, bătând prin copaci și tufișuri ori fluturând ramuri lungi. Linia de hăitași fiind mult prea rară și îndepărtată, a făcut ca o mare parte din vânat să nu se îndrepte spre noi; cu toate astea, la finalul partidei de vânătoare am putut constata cu plăcere că aveam vânați 23 de cerbi impunători. (Ce vânător de carton era franțuzul… El, dacă bine pricep… n-a pușcat nimic de soi… doar și-a însușit trofeele, altora… nemeritat! n.a.). Aceasta a fost ultima noastră partidă de vânătoare în Carpați, căci a doua zi ne-am reluat drumul spre Franța, nu fără regret după o țară așa frumoasă, adevărat paradis vânătoresc.” (Paul Brașcanu, 2016)