Vânătorești… și nu numai (18). Permis

Motto. Asemănări. La vânătoare e ca la sex: începi când vrei și termini… când poți. (Proverb spaniol)
Ocrotire.”În urma vânătoarelor, care s’au întețit în jumătatea doua a veacului XIX, se pare, că la începutul veacului nostru numărul caprelor negre din munții noștri s’a micșorat simțitor. Cel puțin aceasta o denotă hotărîrea Asociațiunei de vânătoare («Jagdverein») din Brașov, din 1902, care ordonă ocrotirea caprelor negre și limitează vânarea lor. Tot așa, și în Munții Făgărașului se poate constata în acea vreme (1903) o extraordinară diminuare a efectivului de capre negre. Aceasta s’a întâmplat însă nu în urma vânătoarei, ci în urma epidemiei grozavei boale infecțioase a ochilor, oftalmie purulentă (Kerato-Conjunctivitis). Pe când la începutul acestei epidemii efectivul caprelor din terenul infectat făcea cam 1200 piese, după trecerea epidemiei nu au rămas decât vre-o 600. Prin o ocrotire anevoioasă, prin arendare de pășuni alpine, săraturi etc, s’a putut ajunge până în 1914 la refacerea vechiului stoc. În cursul războiului, și apoi îndată după războiu, braconajul a făcut însemnate daune în efectivul caprelor negre. Autoritățile vânătorești române, au luat însă neîntârziat măsuri energice pentru ridicarea din nou a numărului lor. Astfel în 1922 a fost oprită vânătoarea cu copoi, în 1930 a fost limitată până la 31 Decemvrie epoca vânătoarei, iar din 1932 se cere o specială autorizațiune pentru vânarea caprei negre. În 1937 s’a întemeiat «Federația Protectorilor și Vânătorilor de capre negre din România», pentru ocrotirea acestui nobil vânat. Toate aceste măsuri, care și până acum și-au dat bunele roade, vor ridica în scurtă vreme stocul de capre negre al țării la înălțimea de odinioară.” (Ing. Otto Witting, revista ”Carpații” nr. 5, 1941).
Opoziție.”Willy Schraen, președintele Federației Naționale a Vânătorilor (Franța), afirmă că dacă vânătoarea este atacată atât de mult, asta se datorează faptului că ea este definită de alegerea de către practicanții ei a vieții rurale și naturale, care încă scapă multinaționalelor de consum și noilor dogme ecologice radicale. Le Figaro: – Cum explicați ofensiva actuală împotriva vânătorii? Willy Schraen. – Ar fi greșit să credem că doar vânătoarea este atacată. În realitate, toate stilurile noastre de viață sunt contestate în fiecare zi de o minoritate militantă. Potrivit unor primari «ecologiști», ar fi necesar să se rupă cu tradiții precum Crăciunul, oricât de larg e el, azi, secularizat, sau cu competiții populare importante, cum ar fi Turul Franței. În ultimul timp, primarul din Poitiers a explicat că este necesară cenzurarea anumitor speranțe și așteptări ale copiilor, astfel încât aceștia să nu mai aibă voința de a le atinge odată ce vor ajunge la maturitate. Nu vorbea despre vânătoare sau pescuit, ci despre… aviație! În spatele tuturor acestei agitații ideologice și a acestor acțiuni uneori violente, există o miză socială și economică al cărei scop declarat este să ne modifice viața și sensul propriu al existenței noastre. Gândire ecologică radicală, care alcătuiește ramura politică a multor mișcări antivânătoare și vânători. Ecologiști din fire, suntem gata să desfășurăm toate acțiunile pozitive pentru natură, împreună cu toți cei care își vor lăsa dogmele și prejudecățile în vestiar. Vânătoarea face parte din viață, la fel ca moartea, care dă sens existenței noastre” (”Le Figaro”).
Turism.”Fiind un partizan al rânduielii și organizării, felicitez pe cei care au avut gînd bun să înlesnească și în țara noastră accesul la munte și la mare. În sfîrșit, vor începe și Românii să-și cunoască țara; ajungînd o modă năravul, pentru cei cu valută forte din Apus și America, să cerceteze regiunile necunoscute ale Europei, nu se poate să nu se conformeze și acei dela noi, care pînă acum călătoreau în afară: deci se vor alătura străinilor și vor admira și ei muntele și marea noastră, potrivit unor cărțulii ce se vor întocmi în acest scop. Îmi închipui că se vor face șosele bune (sic!) și ospătării nu prea scumpe; că se vor disolva la timp asociațiile de jaf la drumul mare; că fiscul nu se va amesteca prea mult, că polițiștii și vameșii vor deveni politicoși, că în sfîrșit, oamenii de afaceri se vor amesteca în aceste treburi nu doar cu intenția de a realiza cît mai multe milioane în cît mai puține zile. Mulțămesc lui Dumnezeu că m’am suit pe Ceahlău înainte de a fi tren electric pînă la Panaghia. Am văzut muntele și marea, în toată splendoarea lor primitivă. La Peștera Ialomicioarei, m’au atacat niște purici care, desigur, sînt elefanții speciei. N-am murit din asta! În plaiurile deltei, ori în codrii din munte am cunoscut cele mai autentice singurătăți. Acuma toate vor fi scrise, tarifate și zâmbite. Poate-i mai bine; mai răimîne destul și pentru cei care caută peisajul inedit și neviolat.” (Mihail Sadoveanu, 1936). P.S. Speranțe, nădejdi încă neîmplinite la noi, după aproape un secol…
Permis.După ce a fost la picnic cu soția sa, un vânător a lăsat-o lângă mașina lor, în inima pădurii, în timp ce s-a dus la lizieră, să împuște niște iepuri. Când s-a întors, trei ore mai târziu, este cuprins de furie când își găsește soția, goală, făcând sex nebun cu… paznicul de vânătoare! Își încarcă pușca și este pe cale să-i omoare pe cei doi vinovați, când paznicul, îmbrăcat doar cu un maieu, se ridică, își pune sobru șapca uniformei pe cap și, pe un ton fără putință de tăgadă, strigă: – Arată-mi, mai întâi, permisul care te autorizează să practici vânătoarea la vânat mare! S-a scos!