Vânătorești… și nu numai. (1) Măcelari

Motto. În plin și îndelungat scandal mediatic generat de împușcarea nefericitului urs Arthur – întreținut, din păcate (ca și în cazul pădurii), de mulți ”habarnamiști” (unii ignoranți, alții – anumite ONG-uri – direct interesați) – cred că un ciclu publicistic consacrat vânătorii (în abordare socio-istorică, dar și etică, morală) mi se pare interesant. Am folosit în documentare diverse surse credibile, între care recenta carte a consacratului Gabriel Cheroiu (trăitor de ani buni la Moldovița – abreviat în continuare ”G.C.”, ”Istoria literaturii cinegetice române”.
Prostie.”Rep.: – Oamenii pun invazia urșilor și pe tăierile de pădure din ultimii ani. Cât este de reală informația? Prof. dr. Ovidiu Ionescu: – Este o prostie imensă! Acolo unde se taie o pădure, acolo crește mur, zmeur, deci hrană pentru urs și pentru celelalte animale. Când nu se taie, atunci nu e mâncare pentru urși. Într-o pădure de molid, pe jos nu sunt decât ace de molid, nimic altceva din ceea ce ar putea să mănânce ursul. Dacă luăm informațiile specialiștilor de la Forest Watch, de la Google Earth și de la Institutul Național în Silvicultură, suprafața pădurii a crescut din anii ’90 până acum. Nu vorbim despre ceea ce se spune în mass-media, vorbim despre ceea ce este în realitate. Vânătoarea controlată este singura soluție! Dacă nu, oamenii își fac dreptate singuri.” (ziare.com)
Măcelari.Înainte de Revoluția din 1789, toate animalele care erau folosite pentru aprovizionarea Parisului erau sacrificate în interiorul orașului, pe străzile Boucheries – voila! – Montmartre, Saint-Martin, Traversine și altele. Cirezile de boi străbăteau, împinse cu lovituri de bici, cele mai aglomerate și populate cartiere pariziene. Speriate de zgomot, iritate de entuziasmul copiilor, de atacurile sau de lătratul câinilor vagabonzi, bietele animale fugeau adesea, se repezeau în magazine, curți, alei, îi îngrozeau și chiar îi răneau pe oameni, cărora le-au făcut mari pagube. Abatoarele erau slab ventilate și erau subdimensionate. Gunoiul degaja un miros insuportabil. Sângele curgea în râuri, împreună cu alte resturi de animale putrezite. Seul topit infecta cartierele și a reprezentat, secole la rând, un pericol constant de incendiu. Măcelăria devenise un pericol social și sanitar. De aceea, de la Philippe-Auguste la Ludovic al XVI-lea, un număr mare de ordonanțe și hotărâri au fost emise în această privință. Majoritatea măcelăriilor aparțineau mănăstirilor; celelalte erau proprietăți regale. Delamarre număra, în Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, peste 310 abatoare și măcelării (mai mult ori mai puțin ”autorizate” – cum am zice noi, azi). În 1788, o comisie academică, compusă din ”domnii Tillet, Darcet, Lavoisier – (sic!) devenit ulterior celebrul savant – și monsenieur Bailly (ca raportor regal)”, și-au exprimat dorința „ca sacrificările de animale să fie eliminate din interiorul Parisului”. Au trecut încă mai bine de cincizeci de ani până când acest gând înțelept a fost realizat. Arago, biograful anonimului, azi, Bailly, scrie, trist (parc-ar trăi azi!): „Interesele private nu trebuie să depășească din lăcomie, interesul public!”. Când legea revoluționară din 17 martie 1791 a proclamat libertatea tuturor meseriilor și breslelor, existau în Paris peste 250 de măcelari în funcțiune și ”atestați”. După zece ani de liber schimb, la 30 septembrie 1802, măcelăria a fost din nou reglementată printr-un decret care, modificat succesiv în 1811, 1825 și 1829, a condus, treptat, la sistemul actual.
Ieruncă.”Autorul (Dimitrie Cantemir – n.a.) se referă la o pasăre la fel de greu de identificat azi, ca și așa-zișii bivoli și oi sălbatice de pădure: «Se mai află în Moldova, și la hotarul dinspre Pocuția, o pasăre căreia locuitorii țării îi zic ieruncă, iar leșii glușca, aducă surda; seamănă cu un cocoș sălbatic, este însă mai mică, și proastă și surdă din firea ei. Dacă un vânător găsește o sută într-un singur copac, poate să le împuște pe toate rând pe rând, iar celelalte se uită cum se prăbușesc una după alta. Și ierunca mai are o carne foarte gingașă și albă, și la gust întrece potârnichile și chiar fazanii». Înainte de toate se impune precizarea că, într-adevăr, există o pasăre care în limba polonă se cheamă gluszec, dar aceasta este cocoșul de munte, al cărui apelativ provine din gluszyc (a asurzi), de la transa în care cade în timpul rotitului. Cu excepția ultimei fraze – carnea de ieruncă reprezentând, fără îndoială, o delicatesă culinară -, restul textului este fantezist. Probabil că domnitorul nu a văzut nici cocoș de munte și nici ieruncă decât aduse pe talger, la ospețe, de la cuhnie.” (Gabriel Cheroiu)
Arthur(bietul)… ”Potrivit informațiilor furnizate de ministerul «mediului, apelor și pădurilor»… a fost împușcat un urs. Iar ministrul afirmă că de vreo 6 ani, nu se prea știe câți Moși Martin avem… (deși ursul e, genetic, etologic, un animal retras, discret, dacă-l lăsăm în pace – n.a.). Aflăm și că ministerul a efectuat demersuri de relocare, peste granițe, de urși și de ursuleți, însă a tot fost amânat, politicos. Fie că unii nu mai au destule dealuri, munți și păduri, fie că, dacă i-ar lua ”în gazdă”, le-ar amenința lor localnicii și turiștii, coborând pe pârtiile lor de schi ori cotrobăind, după hrană, în tomberoanele lor. Ceea ce nu le-ar plăcea. Așadar, se subînțelege că România trebuie și să-i protejeze «ca pe ochii din cap», spre a nu fi certată din această pricină de Europa… însă și să se «descurce» cu ei și cu oamenii care trăiesc în preajma urșilor (urși – evident – înmulțiți excesiv, n.a.). Oamenii, ca oamenii… să-și păzească ei casele, stânele… Ori să renunțe la culturile care-i tentează pe urși (păpușoi… barabule). Ori, mai simplu… oamenii – nu bieții urși – să se mute «mai încolo». Adică în țările fără de urși?” (Liviu Clement, ”Crai Nou”, Suceava)
Vânătoare (și război). ”Dl ing. silvic Vasile Cotta argumentează de ce trebue să ne preocupe chestiunile vânătorești și în acest e vremuri grele, cu probleme mari pentru statul și neamul nostru (începuse războiul- n.a.) . Dsa aduce următoarele argumente: a) Transformarea sufle tească prin care trebue «să treacă țara, e ajutată mult prin contactul cu natura, în loc de a „ține pe cetățean în cafenea, cuib de bârfeli și de critici sterile, b) Vânătoarea va face să dispară deosebirile de clase sociale, c) Vânătoarea e un factor economic, care produce importante valori, mai ales de preț în timpuri de criză și strâmtoare ca cele de azi. d) Vânătoarea oțelește trupește și sufletește pe cei ce mâine vor trebui să refacă cu arma țara sfâșiată.” (”Pădurea Românească”, București, 1941)