Leul acela minunat, ucis în Zimbabwe de un tâmpit de dințar american, readuce în discuție „sportul” numit vânătoare. Un „sport” al marilor frustrați de pe planeta noastră, al însetaților de suferința pe care o produc ființelor mai slabe ca ei.
În amărâta noastră țară, această distracție oligofrenică este practicată de protipendada politică, de ajunșii economiei noastre de junglă și de falșii intelectuali, cu porniri de brute preistorice. E o pasiune îmbrățișată de inși pociți sufletește, ca hiposexualul Adrian Năstase, dar și de barosani care se șterg la fundul lor plin de păr și de furuncule cu hârtie igienică confecționată din bancnote de 500 de euro, cum e flocea ăla de Țiriac. Apoi, nici tipi așa-ziși „rafinați”, precum scripcarul mason Prelipcean sau criticul literar Eugen Negrici, nu se dau în lături.
Vânătorii de azi sunt niște criminali. Ei își răcoresc complexele de inferioritate, pe care le au din abundență, printr-o revărsare de violență. Locul lor e în pușcărie sau, în cel mai fericit caz pentru ei, într-o grădină zoologică, unde să fie arătați copiilor ca niște mutanți ce sunt. Dacă ar trăi în epoca de înflorire a Ku-Klux-Klanului și ar ști că nu suportă consecințele pentru faptelor lor, vânătorii de animale probabil că nu s-ar sfii să împuște ființe umane considerate de rasă inferioară.
Din perspectiva lor, setea de sânge este cumva logică. De ce să tolereze un dizgrațios ca Țiriac grația unei căprioare? Cum să suporte sferto-potentul Adrian Năstase virilitatea unui cerb sau a unui iepure? Toți urâții și impotenții ăștia se simt insultați de libertatea celorlalte ființe.
Animalele care-au rămas în libertate duc oricum o viață ca vai de soarele lor. Mediul natural li se restrânge continuu, hrana le dispare, poluarea îi afectează și ea, mai vine și câte un incendiu… În această continuă teroare, doar niște zăbăloși cu pușca mai lipsesc.
