Sunt un favorit al gafelor. De obicei, evit să-mi spun părerea despre vânători, de teamă să nu fie vreunul prin preajmă. În ziar, ei … în ziar e altceva. Acolo nu-l vezi pe cel cu care vorbești, ca să zic așa.
Sunt convins că vânătoarea contemporană pornește dintr-o invidie la fel de contemporană. Aruncăm cu cartușe în animale, pentru că ne este nițel ciudă pe ele: pe sănătatea lor, pe libertatea lor, pe frumusețea lor.
Spre deosebire de noi, veverițele nu știu ce este insomnia, urșii nu fac hemoroizi, pe capra neagră nu o paște cancerul de intestin gros.
Se poate tolera o asemenea situație? Bineînțeles că nu. Și-atunci, săltăm din cuier pușca sau tunul și, hai, frățioare, la vânătoare.
Desigur, excludem din discuție vânătoarea din necesitate, cum ar fi cea la care te obligă foamea. Dar mă îndoiesc că vânători precum Năstase ori Cozmâncă, de pildă, n-au ce pune copilașilor în farfurie.
Nu pot povesti cât de îndurerat am fost atunci când am aflat că și Topârceanu, chiar și el, bubuia cu gloanțe în corpul animalelor.
Scuză-mă, prinț al ironiei, dar ce paradox! Vânătoarea e potrivită pentru Sadoveanu, Dan Iosif, Țiriac sau Buj Prelipceanu… Păcat, mare păcat, maestre! Mă întreb, ce găseai amuzant în spasmele nedumerite ale unei căprioare, căreia atât de bine îi stă cocoțată pe stânca ei? Ce găseai distractiv la un urs împușcat în burtă, cu intestinele răvășite ca lațele pe o frunte de poet?
La o anumită vârstă, și plictiseala își are farmecul.
Mai demult, prințul Charles și-a luat feciorul la o hoinăreală prin pădure. Și, cum își aeriseau ei oasele regești, fluierați de vocalizele păsăretului, au dat nas în nas cu un cerb.
Era o întâlnire între prinți. De după tufișul coarnelor, cerbul privea la cei doi oaspeți, ca și cum i-ar fi întrebat ce caută ei acolo, au venit cumva să-l admire? Oricum, mersi de cunoștință.
Din păcate, prințul Charles, în loc să-i spună copilului, uite, dragul tatei, ce mândrețe de cerb, el l-a îndemnat, trage, bre, cu pușca în el. Ceea ce micuțul a și făcut.
Of, of, Charles, băiatule, că multă minte le mai trebuie și Majestăților Voastre! Din ce în ce mai mult îmi dau seama că instituția monarhică e ca-n pamfletele lui N.D. Cocea sau Arghezi.
