Vămile epigramei

Epigramiștii au rezolvat simplu vechea dispută privind întâietatea oului sau a găinii: „Eu cred că-ntâi și-ntâi de toate / A fost Muzeul Oului din Vama!” Cum de-a ajuns comuna bucovineană Vama adevărat epicentru al epigramei românești și Muzeul Oului pe unul din primele locuri ale Top-ului național „Zece frumuseți rurale ale României ce trebuie neapărat vizitate”? Ar explica-o tot o zicere, dar de data asta nu enigmatic interogativă, ci apăsat afirmativă: „Omul sfințește locul”. Încă de acum 40 de ani, când scriam despre fabulosul Muzeu al lui Toader Hrib și despre atât de originala „Cronică de la Arbore”, propuneam ipoteza potrivit căreia în „Țara de Sus” continuă să persiste un tonic și profund sentiment al românității, temeiniciei și continuității, exprimat prin respectuoasă prețuire a trudei înaintașilor, printr-o receptare aparte a sonurilor istoriei și prin cultivare rodnică a valorilor etno-folclorice autentice. Dacă se găsește cine să aprindă scânteia și, apoi, să vegheze întreținerea focului, în juru-i se coagulează „intelighenția” locului, inițiativa iradiind apoi benefic tot mai departe. A răposat Moș Toader, s-a mistuit în neant și Muzeul de la Arbore, celor ce l-au moștenit lipsindu-le nu numai bagajul cultural necesar, ci mai ales sentimentul responsabilității față de mărturiile unice ale identității ruralului românesc tezaurizate cu drag și sârg într-o viață de om. Din fericire, la Vama moștenirea se continuă benefic și în plan spiritual, nu numai în acela al preluării rapace a bunurilor rămase. Odată, demult, Ion Orșivschi mi-a arătat „oul” Muzeului Oului: covățica în care a adunat în urmă cu mai bine de jumătate de veac cele dintâi „ouă închistrite”. De-o vreme, întemeietorul s-a retras în plan secund, fiicele continuându-i spectaculos strădania: deplin meritat, „în față” s-a postat acum Letiția Orșivschi-Heiser, inginera-profesor ce gospodărește originala instituție muzeală privată răs-vizitată și de români, și de străini. Voi scrie în cele ce urmează și despre ea, fără a-i uita tatăl, fostul meu coleg la Liceul din Suceava. A dispărut din clasă cu 33 de zile înaintea examenului de maturitate: era fiu de chiaburi, afară din școală, în numele luptei de clasă și al democrației muncitorești! Întors în satul său, Păltinoasa, Orșivschi a constatat că trebuie să-și revizuiască și noțiunea de „acasă”, fiindcă părinții, izgoniți din locuința strămoșească, își duceau zilele în grajd (în locul lor se mutase un reprezentant al noii puteri locale). Bunicul Letiției a scăpat de arestare fugind în codru noaptea, numai în cămașă. L-au ocrotit pădurarii. Destinul familiei părea deplin frânt – dar n-a fost să fie până la capăt. Covățica avea să devină Muzeu ce găzduiește mii de adevărate broderii migăloase pe coaja albă și subțire, mostre ale bunului-gust, imaginației, echilibrului coloristic și măiestriei meșterilor populari din Țara de Sus. Letiția a izbutit să completeze originala colecție până și cu ouă de emu, nandu, tinamu (ce dihănii or fi astea?), broască țestoasă, flamingo, vrabie, potârniche, fazan, prepeliță, struț… ba chiar și de crocodil! O bună parte din casa lui Orșivschi găzduiește un al doilea muzeu, deschis doar pentru prietenii interesați de alte valori etnografice autentice. Aici, doamna Orșivschi este ghid: pas cu pas, descoperi formidabile icoane naive din veacul XIX, piese reprezentative pentru portul populat vămean brodate, în iernile lungi, cu incredibilă răbdare și devotament, instalații primitive de țesut, unelte gospodărești cioplite în lemn de frasin, fotografii de familie străvechi din care nimeni nu zâmbește – femei strâns îmbrobodite, străvechi tipic bucovinean, plasate țeapăn în cadrul pretențios și artificial al „studioului foto”… Dar care-i relația oului cu… epigrama? La aniversarea suceveană a promoției 1956, Ion Orșivschi mi-a înmânat, nu fără oarece mândrie, un CD bine conceput și un teanc de cărțulii semnate de Letiția. Mai ales literatură epigramatică, în care autoarea se simte în largul ei. Versifică și „cronici” ale festivalurilor ce le-a organizat și la care a participat în mai multe ediții (Vișeu, Buzău, Vama, Gura Humorului (ce nume predestinat!), Râmnicu Vâlcea, Chișinău, Craiova, Mizil, Iași, Strehaia etc.). Are o puțin obișnuită îndemânare într-ale versificației (ceea ce poate fi și o primejdie, condeiul trebuind din când în când strunit), izbutind să întrețină o perpetuă stare de bună dispoziție care, în lumea noastră posomorâtă a politicalelor agresive, are statut de „rara avis”. La Vama, „rara avis” e-o pasăre ce ouă umor. Să ne mai și veselim, că, nu-i așa, trăim o singură dată!