Potrivit filozofiei educației (Christopher Winch & John Gingell, 2003), educația religioasă naște un număr important de probleme filozofice, politice și educaționale. Acestea se referă atât la natura religiei, la natura educației religioase, cât și la întrebări legate de responsabilitate și libertate.
În mod obișnuit, educația religioasă este clasificată ca fiind fie confesională, fie neconfesională. În primul caz, scopul principal al educației religioase este de a încuraja participarea la viața religioasă fie prin generarea credinței în dogmele religiei respective, fie prin participarea din convingere proprie la practicile religioase, fie prin intermediul amândurora. În cel de-al doilea caz, scopul ultim al educației religioase este de a învăța despre credințele și practicile unei comunități religioase fără a genera credința ori dorința de participare la viața religioasă. Lumea secularizată susține în principal că forma neconfesională a educației religioase este singurul mod compatibil cu scopul autonomiei, iar orice altceva este îndoctrinare. Pe de altă parte, credincioșii consideră că singurul mod în care se poate crește o nouă generație de oameni credincioși este de a le acorda o educație religioasă confesională încă de la naștere.
Credința, rezultatul conlucrării neforțate om
Spre deosebire de concepția potrivit căreia educația religioasă ar „naște” credința, din punct de vedere creștin-ortodox nu se poate „genera” credința prin predarea religiei, credința fiind rezultatul conlucrării neforțate om – Dumnezeu, dar al Duhului Sfânt, și nu alegere rațională făcută la școală. Din alegerea rațională rezultă doar o convingere intelectuală, și nu credință în sens creștin-ortodox, de relație personală între om și Dumnezeu.
Realizată în spirit creștin, educația religioasă este considerată de Dumitru Călugăr „o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu, și are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină”.
S-a observat că în ultimii douăzeci de ani, la nivel european, obiectivul principal al abordărilor confesionale ale educației religioase în școală s-a schimbat destul de mult. Scopul principal nu mai este acela de a naște un angajament religios față de o credință particulară, ci de a ajuta elevii să înțeleagă diferitele tradiții religioase, conflictele de natură etică, situațiile existențiale de criză, precum și pluralitatea religioasă (Zdenko Kodelja and Terrice Bassler, 2004). Privită din această perspectivă, educația religioasă confesională devine destul de asemănătoare cu cea neconfesională, rămânând totuși în continuare diferențe importante.
Educația religioasă din România, caracter preponderent confesional
În viziunea celor doi autori – Zdenko Kodelja and Terrice Bassler -, printre formele îmbrăcate de educația religioasă neconfesională se disting două moduri importante: teaching about religions (a învăța – a preda despre religii) și „the multi-faith approach” (abordare plurireligioasă). A preda despre religie presupune studierea credințelor, valorilor și practicilor specifice unor religii, obiectiv principal fiind înfăptuirea cunoașterii și înțelegerii unei religii ca sferă a gândirii și acțiunii umane. Abordarea plurireligioasă (the multi-faith approach) presupune învățarea despre marile religii ale lumii, neincluzând nici un catehism caracteristic vreunui cult religios.
Peter Schreiner de la Institutul Comenius din Germania arată că în Europa pot fi identificate trei tipuri de educație religioasă: education into religion, education about religion și learning from religion. Primul mod presupune în fapt educația religioasă de tip confesional, inițierea elevilor într-o singură religie, într-o singură tradiție religioasă. În cazul educației despre religie, accentul cade pe cunoștințele și studiile despre religie. Cel de-al treilea tip – learning from religion – oferă elevilor posibilitatea de a lua în considerare diferitele răspunsuri la principalele probleme morale și religioase, ajutându-i astfel să-și dezvolte propriile puncte de vedere într-un mod critic și reflectiv. În acest caz, sunt în centrul activității de învățare-predare atât experiența, cât și identitatea elevilor, indiferent că aceasta este ori nu este religioasă. La nivel european, fiecare țară și-a dezvoltat o abordare proprie a educației religioase în școală. Cauzele acestor diferențe își pot avea temeiul în structura sistemului educațional cu problemele sale filozofice, istorice și politice, în specificul local, regional ori național, în peisajul religios al țării, în rolul și valoarea religiei în societate, precum și în relația dintre stat și religie, dintre stat și cultele religioase.
Din această perspectivă, educația religioasă din România are un caracter preponderent confesional, cu elemente interconfesionale și nonconfesionale.
(Hrisanti BULUGEA, profesor de religie, gradul I, doctor în științele educației, sursa: Ziarul Lumina)
