Asupra unor populații din Carpații Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufletești, port, obiceiuri, tradiții sau arhitectură de masa slavă în care viețuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puțin argumentate, cum că aceste populații ar fi urmașe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpații Nordici și-a rânduit existența în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având și un episcop propriu.
Printre locuitorii Carpaților Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populații diferite de cea slavă: huțulii, boikii, lemkii, goralii și rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificațiile Munților Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei și Slovaciei, precum și în părțile muntoase din nordul țării noastre. Numele acestor populații sunt de fapt porecle pe care și le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.
„Huțul” înseamnă „cel care se năpustește din munți către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de „om care ucide”.
Ținutul huțul începe din Bucovina noastră, cuprinde părți din regiunea Cernăuți, între localitatea Putila și râul Ceremuș, ajunge apoi în Huțulșcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.
Numele de „boik” vine de la polonezul „bâk”, care înseamnă bou, acești oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivșcina (Țara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se și în sud-estul Poloniei și nord-estul Slovaciei.
De o parte și de altă a frontierei polono-slovace, între localitățile Sanok-Nowy Sacz din Polonia și Presov din Slovacia, se întinde Lemkivșcina, adică Țara Lemkilor.
„Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părți a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean „liș” („doar”, „numai”) adverbul slovac „lem”.
Spre granița cu Cehia, se află „Țara goralilor”. Numele de „goral” vine de la „gora” („gura”), care înseamnă „munte”. Pentru oamenii de la șes, aceste populații sunt cu toții munteni, adică locuitori ai munților.
„Rusinii” (rutenii) sunt o populație pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo și Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecția frontierelor ucraineană, slovacă și polonă. În afara teritoriului de baștină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croației, în câteva sate maramureșene și sucevene de la noi, precum și în nord-estul Ungariei.
Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate
Ustrzyki Dolne este un orășel polonez din imediata apropiere a graniței cu Ucraina. Așezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureș, blazonul roșu, cu săgeată și sabie, al primilor valahi sosiți aici, fiind și astăzi foarte prețuit de localnici. În studiul „Familia Dragoș în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoș a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureș, Moldova nordică și Polonia meridională. Ștefan din Maramureș, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obținând diplome și privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spațiu al Carpaților Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) și care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de așezări întemeiate de urmașii acestor păstori. Slavizați, după un secol și jumătate, totuși, urmașii lor se disting de restul localnicilor prin particularități fizionomice și sufletești, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.
Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Centrul Internațional de Învățământ Ecologic din Cracovia și un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.
În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă și astăzi cu originea lor, deși autoritățile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.
Marele arheolog Sulimirski susține și el, cu dovezi, că toate populațiile enumerate mai sus sunt urmașii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpați, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.
Dreptul valah și propriul episcop, contra arc și săgeți
Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit și despre dreptul valah, care a funcționat în așezările întemeiate de românii ajunși în zonele montane ale Poloniei de astăzi.
Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Țării Românești, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate românești în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor așezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.
Pe la sfârșitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiați în Polonia: Ștefan al Sapinețului, Nan și Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupința și Giurgiu al Samborului.
Cei mai mulți au plecat din Ardeal din cauza condițiilor grele de acolo, dar și pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, șapte „lanuri” de pământ („mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiți de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moșie pe alta, numai conform dreptului valah, „Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ține pe lanurile lor două crâșme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-și vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc și săgeți. Supușii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia șase zile pe an, să-i dea la sfârșitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun și de Paști, dădeau un prinos numit „colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul și scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În fața oricăror acuzări, românii spuneau: „duceți-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmașii acestor români, deși se disting, cum am mai arătat, de populația slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetățeni ai actualelor state pe teritoriul cărora viețuiesc.
(Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro)
