Au trecut și acuzațiile privind contribuția la mineriada din 1990, astfel că Ion Iliescu e un om liniștit, numărându-și cu mulțumire cei aproape 79 de trandafiri, pe care i-a prins în buchetul vieții. E ca o multi-văduvă, care și-a înhumat, într-un fel sau altul, nenumărații soți hărăziți într-un îndelungat și gospodăros „curriculum vitae”.
De toți însoțitorii săi din politică s-a ales praful… Corneliu Coposu nu-i decât un nume de bulevard; papionul lui Ion Rațiu zace lat în insectar; glasul lui Emil Constantinescu mai are un jalnic ecou doar în urechea Zoei Petre; Manolescu-i departe, peste mări și țări… Piața Universității e din nou doar o stație oarecare de metrou; costumului în dungi al liberalului Cerveni i s-au cusut aripi de îngeraș; de Petre Roman nu-și mai amintesc decât fetele mai masochiste de la Apaca… Regele Mihai îi trimite ilustrate viu colorate de la Versoix; Radu Câmpeanu s-a retras la pensiunea din parlament, unde-s trei mese pe zi plus menajul inclus…
Și-ai lui, nepoțeii din partid, s-au rostuit cu toții. Te uiți la ei și nu te mai saturi, cât sunt de pintenați, de bucălați și de rotați, cât de frumos uguiesc solo și în cor. Toți s-au împlinit, toți și-au rotunjit contul kilogramelor, sub ochii săi, închiși cu viclenie. În definitiv, poate că ăsta-i secretul reușitei în politică: să stabilești, cu precizie elvețiană de ceasornicar, momentul când trebuie închiși ochii.
Atâta îl scoate din minți: când cei pe care i-a făcut oameni trec pe lângă el, fără să-l salute cu respectul cuvenit. Câtă aroganță! Atunci, își iese din pepeni, etalând câte o zborșire pedagogică.
După care, epuizat de efort, se întoarce în fotoliu, căscând ușor și plescăind de plăcere, ațipind cu televizorul deschis, în hamacul țesut din visele cele mai frumoase.
