Când într-o provincie romană de la marginile imperiului se petrecea o răzmeriță, centrul decidea rapid o expediție militară punitivă. Rebelii erau puși la punct cu sabia, iar liniștea dragă Romei era reîntronată. Ce face Bruxelles-ul care vede vacarmul de la București și nu pricepe nimic? Dacă ar fi răzmeriță față de rânduielile Uniunii ar fi ceva de înțeles. Dar noua provincie declară că este atașată trup și suflet de nobilele idealuri ale clubului select al celor 27. Este o răscoală față de șefii locali de trib? Nici măcar atât. Scandalurile nesfârșite dau senzația de vacarm și demență. Probabil astfel este receptată România în capitala Uniunii Europene. Și cum poți lupta cu vacarmul și demența? În nici un fel. Amenințările cu reintroducerea clauzelor de salvgardare sunt echivalentul apei de ploaie. La Cotroceni și în Palatul Victoria prioritățile sunt altele. Miniștrii foști și actuali se reîntâlnesc prin cârciumi și-și dau unul altuia plicuri dubioase. Noii procurori sovietici, puși în slujba unei singure puteri și autorități, filmează de zor și interceptează la nesfârșit. Fiecare cetățean își are procurorul lui. Fiecare procuror în calitatea lui de cap de locuitor (fiindcă nu poate fi exceptat nici el de la acestă calitate) își are propriul urmăritor. Ne-am întors nu la perioada Ceaușescu, ci mult mai jos. România, spune o statistică, are cel mai mare număr de lucrători în serviciile secrete față de suratele europene, raportat la totalul populației. Având în vedere că vreo câteva milioane de români lucrează pe afară, iar procurorii și ofițerii de urmărire au rămas aici, e de presupus că fiecăruia dintre noi îi este repartizată o porție suplimetară de interes microfonic.
Filmele și interceptările nu mai sunt de folos strict procedurilor penale și Justiției în cele din urmă. Nu. Ele sunt transmise la ore de vârf nației prin televiziuni. Înainte ca Justiția să coaguleze printr-o hotărâre deznodământul unui caz, personajul implicat este linșat mediatic.
Nu mi-a fost și nu-mi este simpatic Ioan Andrei Mureșan. Figura lui de șuiță și de răspopit mă determină să întorc privirea în altă parte. Nu știu dacă-i vinovat. Poate că este, poate că nu este. Dacă nu în acest caz, în altul. Nu știu dacă Decebal Traian Remeș, fost ministru țărănist de finanțe, a coborât la peșcheșul unui chelner în condițiile în care peșcheșurile în România se măsoară în milioane de dolari sau euro. Bani cash sau echivalent în natură: un vapor, un bloc, o moșie. Scoborârea la altitudinea cârnaților compromite demnitatea șpăgii într-o țară care o ridicase la rang de noblețe și principiu sacru.
Ce nu pricep e altceva. Cum dracu de toate urmăririle și toate șpăgile dovedite sau presupuse se petrec în bătătura liberalilor? Cum de se nimeresc ele numai la adversarii declarați ai președintelui Traian Băsescu?
De ce râde de se prăpădește ținându-se cu mâna de maneta avionului personal, un Radu Berceanu, să zicem, lider democrat cu dosare groase mucezind prin sertarele procurorilor, tot cu o figură de șuiță și el și defilează cu cătușe la mâini țărănistul Mureșan? De ce nu se petrece nimic în castelele cu turnuri înalte ale democraților în timp ce la liberalo-țărăniști arde totul?
Vacarm mare la București. Subiectul UE nu mai interesează pe nimeni. Admiterea noastră în Uniune Europeană a ținut ca solemnitate, o zi. Cât pentru un ciocnit de pahare de șampanie. După aceea s-a reîntronat starea naturală de balamuc. Studiourile Sahia, mutate la Cotroceni, livrează și vor livra non-stop filme documentare de succes. Pușcăriile burdușite după întronarea comunismului cu liberali și țărăniști vor fi din nou pline. Cu ce tip de infractori și dușmani ai poporului? Firește liberali și, atâția câți au mai rămas, țărăniști.
