Vaca (II)

Într-o frumoasă amiază de sâmbătă, bunicu-meu Costache Grămadă a ajuns cu vaca la Ițcani. Cel mai greu i-a fost să treacă de Dolhasca, unde vinerea-i iarmaroc. Văzând-o pe Joița, cu ugerele pline, legată-n urma carului, toți credeau că-i de vânzare. Oferte, insistențe, propuneri de adălmaș. Samsarul localnic Leibovici a izbutit să-l aducă pe bunicu-meu în răcoarea bufetului de pe zidul căruia încă nu se ștersese inscripția roșie „Votați soarele!”: „Las-o încolo de văcuță, n-o vinzi, n-o vinzi, mai degrabă m-ar interesa boii, cât ceri pe boi?” Moș Costache s-a ținut tare și, chiar dacă Leibovici i-a turnat când molan, când samagoncă, a izbutit, cum-necum, să se aburce în car; boii, simțindu-l, au pornit-o domol, în pas legănat. Numai că… spre Fălticeni. Când s-a mai dezmeticit, trecuse de Vămeni. Întrebând iarăși „Gde Berlin?” a trebuit să se întoarcă, pierzând altă jumătate de zi.
Ajuns la Ițcani, a dus vaca mai întâi la gară, numai că taică-meu nu era-n tură. A adăpat-o pe Joița la cișmeaua peronului și vaca, recunoscătoare și mulțumită, a tras ditamai balega, jumate pe „bomba” unui macaz, cealaltă jumătate pe condurii doctorului Shechter, oprit să-și verifice biletele la cinematograful gării (că numai la Ițcani și la Copenhaga funcționau cinematografe în incita stației feroviare…)
După cum ne-a istorisit mai târziu bunicul, s-a lăsat cu scandal, așa că a șters-o, parcând carul și boii în gară, iar el, cu vaca de funie, a găsit școala, unde era recreație și doamna ’văstoare Iacoban mai-mai să leșine văzându-și tatăl neanunțat și, mai ales, vaca.
Sar peste amănuntele preschimbării magaziei din curte în grajd (a trebuit dărâmat un perete pentru lărgirea ușii), sar peste totala nepricepere a mamei într-ale mulsului, sar și peste boscorodeala tatei („Ce să spun, că nouă, iaca, vacă ne trebuia!”), spre a ajunge la puțin bănuita importanță a responsabilității hrănirii Joiței, care n-avea cum să mă ocolească.
Învățam după-amiaza, așa că, în zori, porneam desculț, lipa-lipa, cu vaca la păscut „pe zona” căii ferate. Plin de bune intenții, trăgeam de funie până-i potriveam botul în dreptul celui mai ochios mănunchi de buruian, numai că dumneaei refuza cu încăpățânare orice meniu impus, spre a molfăi tot soiul de alte verdețuri pricăjite. Oricum, nu-i era de-ajuns, așa că întreaga familie s-a pus în slujba vacii-cadou. Adunam cu trudă, de pe margini de șanț, câte-un sac de buruian, ca să-l vedem topindu-se în câteva clipite, de parcă n-ar fi fost niciodată în iesle. Aveam mereu mâinile negre-verzui de la volbura smulsă cu tot cu rădăcină și de la știrul adunat fir cu fir. Tata aducea, nu știu de unde, se pare că de pe la cantonieri, bostani pântecoși, repede ronțăiți de nesătulul patruped, mama tăbârcea ditamai legăturile de buruian adus tot de mai departe, fiindcă în jurul casei se lățea mereu postata tunsă zero. Miercurea și sâmbăta, tata tocmise un acar să rânească în grajd și să ducă gunoiul, cu tărăboanța, în nevolnicul pârâiaș care, până la 1918, despărțea România de Austro-Ungaria. Numai că putoarea rămânea, taman cât să strâmbe nasul vecinilor.
Se vede că ei ne-au turnat, fiindcă ne-am trezit cu țidulă de la Primărie precum că s-a stabilit cota de lapte pe care Joița va trebui s-o furnizeze statului. Precizarea ultimă dădea fiori: nepredarea cotei se consideră sabotaj! Vaca ajunsese teroarea familiei; toți trudeam pentru ea și seara cădeam frânți, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Drept pentru care s-a telegrafiat la Scobinți: „Luați vaca înapoi.” Profund jignită, bunica Domnica ne-a răspuns sec: „Vindeți vaca.” Tata fiind ceferist, s-a dus între două trenuri, vinerea, la Dolhasca. L-a găsit pe Leibovici în ușa crâșmei cu „Votați soarele!”. I-a vândut-o pe Joița. Sigur că, la despărțire, toți am plâns cu fereală și-am pupat-o-n bot.
Acum, povestea mi se pare fadă și banală. Parafrazându-l pe magistrul Ursachi, s-ar putea spune doar că „Un om din Ițcani a avut o vacă / Dar nu i-a folosit la nimic…”