Vaca feliată

„Brânză de vacă feliată” – citim pe eticheta produsului „Gouda”; „De căpșuni dulceață” – scrie pe un ambalaj tipărit la Chișinău. Sintaxa, bat-o vina! O fi mergând și-așa, doar se-nțelege despre ce-i vorba, la ce bun să luăm seama că, potrivit etichetei, e feliată vaca și nu brânza, iar „de căpșuni dulceață” e-o construcție sintactică total străină limbii noastre. În ce privește ortografia și ortoepia, Dicționarele arată că ne-am predat cu totul uzului: rămâne, cum spune vulgarul banc, precum am vorbit în tren: dacă așa se zice în popor, apoi așa să fie corect. Par, probabil, deplasate repetatele încercări ale sussemnatului de a atrage atenția asupra chestiunilor de gramatică, câtă vreme țara e-n dârdori politice și de corectitudinea vorbirii nu-i mai arde nimănui. Totuși, perseverez spre a observa că n-am mai întâlnit de cine știe când astfel de teme în atenția Parlamentului, blocat la mantinelă de multe alte griji, nevoi, durere. Drept pentru care mi-e tot mai dor de Pruteanu, ultimul mohican ce s-a bătut pentru soarta limbii ce-o vorbim! Acum, știm în grija și-n gospodărirea cui se află apele, pădurile țării, căile ferate, handicapații, revoluționarii, vânătorii, clerul, legile, industria, delfinii – până și aerul patriei are un “șef” pământean ce aplică amenzi în caz de împuțire vinovată. Doar limba românească nu-i în răspunderea nimănui și n-o grijește nimeni, fiindcă eficiența normărilor academice a ajuns de-a dreptul iluzorie: ultimul decident este uzul, și profesor titular audiovizualul. Propunerile colericului senator Pruteanu, adept al unor soluții punitive radicale, au fost tratate cândva cu bășcălie și sictir balcanic. Citind azi triste și hazlii etichete gen „vaca feliată”, am tot mai mult convingerea că, formulată mai blajin și (aici e aici!) provenită dintr-o altă zonă a spectrului politic, Legea Pruteanu, rămasă în coadă de pește, nu ni s-ar mai fi părut nici inutilă, nici contondentă. Teza abandonării oricărei intervenții (culte) în evoluția ades incultă a limbii și negarea utilității actului reparator în virtutea faptul că “limba este un organism viu, care se autoreglează” (dar și omul – am mai spus-o! – este organism viu și tot are nevoie barem de câte-o aspirină…) lasă biata limbă română la discreția Academiei Sintești. Pariez că, peste un sfert de veac, dezacordul va fi normă și nu eroare! Recunosc: din punct de vedere gazetăresc, discuțiile privind starea și evoluția limbii sunt plicticoase. Chiar teribil de plicticoase și inatractive. La Filologie, eram terorizați de interminabilele liste de cuvinte ce trebuiau învățate pe de rost: de la „camisia” la „cămașă” s-a ajuns prin etapele… și dă-i, și dă-i! Una-i să ai în față fraze cu oarece sens și alta-i să ți se toarne șuvoaie de cuvinte disparate, urmând să memorizezi pe cât de mecanic, pe atât de inutil, sumedenia de transformări suferite, în timp, de cutare vorbuliță. Singurul nostru profesor care nu dădea simplă citire cursului (nu l-am văzut niciodată cu vreo hârtiuță în față!), Theofil Simenschy, știa să ne capteze atenția implicându-ne în descifrarea unor mici șarade etimologice, identificate mai întâi în textele vechi. Dar n-avem nicidecum să pretindem oarece interes pentru româna de odinioară, câtă vreme ne batem joc în așa hal de cea de azi. Dezacordul e suveran: ascultați cum vorbesc și cum scriu majoritatea politicienilor „noștrii” – mai toți au uitat de acordul corect cu „ai, ale”, pentru ei nu există decât universalul „a”. Uitați-vă la soarta numeralelor în limbajul radioului și televiziunii, la cretinul „ca și” încuibat în limbă ca bir plătit inculturii celor care vorbesc și nu gândesc, urmăriți deplasarea ilogică a accentului pe numele proprii, care a schimonosit onomastica strămoșească, vedeți cum complicăm inutil limba nației în vreme ce alte popoare se străduiesc să și-o limpezească și să și-o simplifice (mai nou, funcția lui „de” o înlocuim, inutil și absurd, cu „de către”: cererea nu mai este semnată de Popescu, ci „de către” Popescu…) – totul din pricina inexistenței unei vegheri reale a statului pentru sănătatea limbii nației, precum și grabnicei acceptări din partea celor făr-de carte adevărată a făcăturilor tip „ca și”, luate drept mostre de „vorbire îngrijită”. Milan Hubl (1927-1989) vedea în neglijarea ocrotirii limbii chiar o primejdie a desțărării: „Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală.” Apocaliptic, dar, de ce nu, și logic, și, din nefericire, posibil.