M-a oprit alaltăieri un ins pe stradă, pretinzând că mă cunoaște. M-a poftit la o cafea, și a trebuit să-i subțiez cu mintea trăsăturile, ca să-mi dezgheț memoria și să-l pot recunoaște. Da, în urmă cu zece ani, petrecusem câteva zile la ferma sa rurală, unde omul creștea și clădea niște porci superbi, falnici ca brazii. Simțisem atunci o invidie grea ca un sângerete, deoarece confortul acestor animale – care ne dau astăzi cea mai modernă dintre gripe – îl depășea cu destule gradații pe al meu. Dar timpul ne mistuie pe toți în mod diferit. Între timp, tânărul fermier își prăpădise complet grația, lăsând locul unei buhăiri roșietice de care, ca să fim sinceri, puțini români scapă.
Am ales primul bar, la întâmplare. Dar nici bine n-a apucat cafeaua să patineze pe gâtlejul meu, că proprietarul porcilor, văzându-l pe Marko Bela la televizorul din bar, mi-a și spus că i-ar mătrăși pe toți bozgorii, țiganii și homosexualii care ne impurifică neamul. Exact așa: dacă în țara noastră nu ar exista niște legi total tâmpite, el ar prinde ungurul, țiganul sau poponautul de copită și – harști! – ar face cu el ce face cu porcul de Crăciun. Dar fără anestezie, că-i scumpă și nu se merită.
Văzându-l congestionat brusc de draci, l-am iscodit, după cum mi-e felul:
– Iartă-mă, tu nu cumva bei din întâmplare sânge de porc?
Știam că obiceiul măcelăresc cere ca sângele porcului proaspăt sacrificat să fie băut cald, crezându-se astfel că se preia o cotă din vigoarea animalului.
– Beau, dar nu din întâmplare, cum te-ai exprimat. Ce-i mai sănătos ca sângele de porc?
– Păi, salatele de crudități, uleiul de măsline, mierea de albine… am început să enumăr eu pe degete.
Crescătorul de porci nu mai avea însă urechi pentru mine.
– Beau sânge de porc, așa cum aș bea sânge de ungur sau de homalău. Scurt pe doi!
Halogenul ochilor săi mă orbea, adeverind teza că băutorii de sânge preiau toți hormonii de stres ai animalului supus sacrificării, devenind niște ființe violente. Instinctiv, deși nu mă încadrez în niciuna din cele trei categorii aduse în discuție de băutorul de sânge, am dus mâna la propria-mi beregată, mai nesigur ca niciodată pe integritatea ei. Am pretextat o cursă la toaletă, și-am rupt-o la fugă spre casă.
Goneam ca un dement pe stradă, necutezând să întorc privirea. Gâfâiam ca un cascador, după o zi de filmare la o peliculă istorică românească. Mă izbeam de trecători și trecătoare, călcând cu pingeaua mea grobiană pantofi eleganți, și desprinzând poșete de pe crengile fine ale damelor.
– Porcule, îmi strigau frumoasele străzii, indignate. Porcule!
Atunci, duceam iar mâna la beregată, și grăbeam mai tare pasul. Ajuns acasă, mai mult grohăiam decât gâfâiam. Mi-a fost teamă să mă uit în oglindă.
