Uzul bate PUZ-ul

A apărut ediția a II-a a „Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic”. Cui îi pasă, cine să-i dea cât de cât atenție în vălmășagul politic al acestei ierni atât de agitate? De altfel, oricum nu-l mai ia nimeni în seamă, fiindcă nu Academia decide cum vorbim, ci modelul impus de audio-vizual. Se spune că ar fi vorba despre 3.500 de modificări. Nu-i chiar așa, fiindcă nu-i vorba despre acceptarea sau respingerea unor forme discutabile aflate în vorbirea curentă, ci, cum se va vedea, de o atitudine împăciuitoristă și vag neangajată: normările vin „a posteriori”, legiferând ceea ce s-a acceptat în vorbire (corect sau mai puțin corect) în baza legii minimului efort și în conformitate cu bagajul cultural al vorbitorului.
Dicționarul precizează un set de recomandări în domeniul amplasării accentului, articulării termenilor străini, acceptării unor cuvinte intrate din alte limbi ș.m.a. – precizări, desigur, necesare; nu le spun reguli, fiindcă normarea academică este de mult iluzorie, vorbirea corectă a limbii române impunând-o, cum spuneam, radioul și televiziunile. Care au devenit nu numai vectori, ci, din păcate, chiar factori de decizie repede acceptată: involuntar, vorbitorul mai puțin instruit consideră că aici și numai aici se află etalonul limbii literare. La radio și la tv a existat, cândva, o preocupare reală pentru plivirea grădinii de buruianul incorectitudinii, dar batalioanele de juni și june oploșite pe lângă sumedenia de posturi nou apărute au izbutit, adesea, să pună în undă propria lor neștiință de carte.
Așa ne-am ales cu idiotul „ca și”, ce pare definitiv încuibat în limbă. A-l mai combate înseamnă a căra apă cu ciurul, câtă vreme de la prim-ministru până la pălmașul cu salariu minim pe economie, toți sunt convinși că utilizând inventatul „ca și” în loc de „ca” („eu, ca și ministru…”) dovedesc elevată posedare a românei corecte. Sunt sigur că viitoarele normări vor ratifica și acest rebut lingvistic, marcând încă o victorie a uzului suveran. Se vede din conduita urmată de autorii Dicționarului: prima grijă nu-i aceea de a stabili, recomanda și impune o anume pronunție corectă, ci mai degrabă aceea de a acorda un certificat de valabilitate întemeiat pe „se poate și-așa, se poate și-așa” – astfel instalându-se în coada evenimentelor și legitimând întrebarea de ce mai este necesar un Dicționar câtă vreme hotărârea ultimă o ia uzul.
Un exemplu: substantivul locaș-lăcaș. Tradiția acordă înțelesuri diferite: locașul este spațiul lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem tehnic în care urmează să intre un element al altei piese, în vreme ce „lăcaș” se referă la un așezământ religios. Vorbitorii neinstruiți (chiar și unii clerici) ezitau între cele două forme, drept pentru care Dicționarul află rezolvarea solomonică: se poate și-așa, se poate și-așa. Doar suntem liberi în liberă țară! Cât privește accentuarea cuvintelor, chestiune de real interes datorită nesiguranței cronicizate în domeniu, sunt recomandate sumedenie de pronunții corecte (dar de ce áripă și nu arípă?), însă despre un derapaj lingvistic ce a desfigurat onomastica românească prin deplasarea accentului pe o silabă penultimă inventată (Păduraríu, Căprioríu, Pescaríu) se tace pur și simplu (adevărat, nu am avut la dispoziție decât o variantă prescurtată a Dicționarului; în sumarul detaliat, tema nu figurează, și-s aproape sigur că a fost evitată – prea a prins aberația cheag, nimeni nu se mai întreabă de ce pe tată îl cheamă Păduráriu și pe fiu, Păduraríu – substantivul fiind pădurár, nu păduraríu…). Și aici este tot vina televiziunii și radioului, numai că bolovanul inept a luat-o hotărât la vale, cine și cum să-l mai oprească?
S-a rezolvat și chestiunea despărțirii în silabe, devenită problematică după apariția programului Word și a alinierii electronice la cap de rând. Ca să n-aibă nimeni dureri de cap, de acum încolo se poate și-așa, și-așa. Adică și „a-nor-ga-nic”, și „an-or-ga-nic”, la alegere. De ce să nu se poată? Vorba lui Hrușciov: „Noi am făcut legile, sau legile pe noi?” Recomandarea fermă lipsește și-n cazul „variantelor verbale libere” (biruiește-biruie, șchiopătează-șchioapătă) ori a „variantelor substantivale libere” (acont-aconto, zi-ziuă).
Cum se vede, libertatea este invitată să șubrezească până la dispariție constrângerile într-o dimensiune a culturalului în care, ce să-i faci, acționează discreționar principiul minimului efort. Care, într-un fel, pare a fi guvernat și alcătuirea Dicționarului: cu „și-așa, și-așa” nu deranjăm pe nimeni și validăm ceea ce, corect sau incorect, a validat uzul. „Uzul bate PUZ-ul” spunea cineva – „n-o să dărâmăm o casă fiindcă nu-i perfect aliniată”…