Într-o enciclică din 1995 a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, poate printre primele de acest fel pe care el le-a dat, urmașul Sfântului Apostol Petru se pronunța în favoarea unificării celor două biserici. După convingerea sa, era un non sens ca aceeași religie, cu aceleași valori esențiale ale credinței să aibă două biserici. În consecință, ceea ce le unește este mult mai important decât ceea ce le desparte. După părerea noastră, nu este vorba, în primul rând, de anumite subtilități ale dogmei, ci de teama slujitorilor credinței de a-și pierde funcțiile. Iisus nu avea nici un rang ecleziastic și, cu toate acestea, a schimbat jumătate din lume. E posibil oare ca latura materială a omenescului să fie mai puternică decât cea spirituală?
Înțelegând menirea celor care sunt adevărați apostoli ai lui Hristos, Papa Ioan Paul al II-lea a luat toiagul și a început să cutreiere lumea, ca odinioară ucenicii Mântuitorului. Nici România nu a fost ocolită și, în 1999, Ioan Paul al II-lea a poposit în „grădina Maicii Domnului”. A sărutat pământul și l-a binecuvântat cum altă dată pare să fi făcut și Sfântul Apostol Andrei.
Trebuie să amintim că această vizită a fost precedată de mai multe întâlniri și convorbiri între clerul catolic și cel ortodox. Dintre prelații suceveni, îl amintim pe ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, care s-a numărat printre cei care au mijlocit această apropiere.
După zece ani, lucrurile au rămas în același stadiu și pot fi reluate da capo.
Neliniștit, spiritul Sfântului Papă răposat s-a întrupat din nou și a pornit iarăși la drum sprijinindu-se de toiagul pontifical. Dar, de data aceasta s-a oprit în Bucovina, la Suceava și s-a urcat pe soclu, devenind prima statuie a unui papă expusă într-un loc public din România. Spre surprinderea noastră, la inaugurarea monumentului inițiat de Decanul de Bucovina, parohul catedralei romano-catolice din Suceava, Ștefan Babiaș, nu au participat decât preoții catolici, în frunte cu P.S. Petru Gherghel, episcopul Diecezei de Iași. Soarta ecumenismului a fost uitată spre regretul omului simplu, care rămâne nedumerit în fața acestei înțelegeri mărginite a învățăturilor evanghelice. În această privință trebuie făcut ceva, cei responsabili înțeleg, dar nu se grăbesc să realizeze ceea ce se cuvine. Poate așteaptă ca Papa să se dea jos de pe soclu și să-i convoace la o nouă întâlnire? Peste interesele și limitele unora, ecoul glasului său, deși stins, se mai aude încă: Ut unum sint!
Prof.Arhid. Ștefan HRENIUC
