Dacă ar fi să personalizăm această zi de 8 octombrie, în care s-au obținut două performanțe excepționale, atunci ar trebui să reactivăm o așchie din limba clasică de lemn și să-i spunem „ziua de aur a sportului românesc”.
Nu numai rezultatele în sine sunt formidabile, ci și (sau mai ales) maniera în care au fost realizate, într-un mod tipic românesc: din niște înfrângeri care se anunțau, pe la o bucată, chiar catastrofale, au rezultat două victorii senzaționale, una din ele chiar într-o finală mondială.
Sunt ani de zile de când victoriile noastre în competiții importante sunt tot mai rare, tot mai scremute și absolut imprevizibile. Atunci când pornim ca mari favoriți, de regulă ne împiedicăm exact când ne e lumea mai dragă… S-a întâmplat așa în handbal feminin, la fel la caiac-canoe, la canotaj, la toate sporturile cândva de tradiție, dar și la ultimele competiții de gimnastică, sport în care chiar am făcut legea vreo 30 de ani, de la Montreal ’76 încoace. Până și la rugby, unde cândva era cât pe ce să devenim a 6-a națiune din „Turneul celor 5”, acum ne cam bat și Italia (ajunsă și ea acolo, a 6-a), dar și Georgia și Rusia.
Cu atât mai tonice sunt izbânzile de alaltăieri, dintre care una ne-a fost doar… povestită, fără ca vreo televiziune să se fi învrednicit să transmită ditamai Campionatul Mondial. Nici în direct, dar nici o înregistrare sau măcar vreun amărât de rezumat. Am înțeles că înaintea ultimului asalt italienii ne conduceau detașat, această ultimă luptă fiind privită ca o formalitate. De ei. Dar ai noștri, obișnuiți probabil încă de la Ștefan cel Mare să pună mâna pe sabie și să facă prăpăd, asta au și făcut: au recuperat cele vreo 5 tușe cu care erau conduși și i-au bătut pe ăia cu una singură. E drept că s-a lăsat și cu vărsare de… dinți, ceea ce face din acest titlu mondial o faptă de-a dreptul eroică. S-a dovedit cu acest prilej că mentalitatea de învingători nu ne-a părăsit cu totul, că încă putem recupera handicapuri aparent insurmontabile, că știm să luptăm nu „până la ultima suflare”, ci până-i lăsăm pe adversari fără suflare.
Lucru demonstrat și de HCM Constanța cu vârf și îndesat. Meciul cu Montpellier (fosta mare favorită la trofeu, că de alaltăieri suntem noi, nu!?) l-am văzut parțial, din motive obiective. Am ajuns acasă prin minutul 20. Când am deschis televizorul, era 7.15. Un scor normal, mai ales la pariuri victoria Constanței avea cotă 13, iar a ălorlalți un biet 1,05. Am fost tentat să o dau pe snooker și celălalt televizor pe știri. Mi-am zis că hai, lasă, văd capătul ăsta de repriză, iar la pauză comut pe ceva serios.
…Și-a-nceput demența: la 10.15 mi-am spus că ăia și-au luat un respiro, la 12-15 mi-am impus să nu mă ambalez (că glumițe d-astea mai văzusem), ba chiar și la 15-16, că au mai înscris între timp și franțujii un gol, tot nu credeam că se poate, mai ales că pauza i-a prins tot cu un gol în față. Dar repriză ca aia care a urmat, vă jur că n-am văzut niciodată în viață, în nici un sport. Constanța a jucat ca în visele cele mai frumoase: cu o tehnică de brazilieni, cu tenacitate nemțească și cu o îndârjire de-a dreptul britanică. N-a fost întâmplare, n-a fost accident. A fost, pur și simplu, o magnifică demonstrație de handbal, de cel mai frumos și mai eficient handbal pe care l-am văzut vreodată. Scorul final, 37-33, e cam același lucru cu un Urziceni – Barcelona 4-0 în fotbal. Cine n-a văzut acest meci are ce regreta toată viața. Iar dacă ai noștri vor rata în cele din urmă calificarea mai departe, să nu ne repezim să-i înjurăm. Cele 40 de minute superbe pe care ni le-au oferit fac mai mult decât o banală calificare.
