– Dumitru Oniga s-a născut în Stupca, dar vremurile tulburi ale veacului trecut l-au smuls la doar 16 ani de pe băncile școlii, și l-au trimis în „ghearele” închisorilor și lagărelor comuniste
– „Înfrățit” întru suferință cu importanți oameni de cultură ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Alexandru Moldovan, poetul Dumitru Oniga a reușit să învingă asupritorii și chiar moartea, ajungând, astăzi, la 81 de ani, să se… mărturisească
– Deși a publicat după 1990 mai multe volume de poezii, cu „vers însângerat” din vremurile apuse, și-ar dori ca până în toamnă să poată publica manuscrisele cu secvențe din întreaga perioadă petrecută în închisoare, într-un volum de carte
„Am aspirat în viață la iubire/ La tot ce este bun, frumos și sfânt,/ M-am dăruit din plin pe-acest pământ –/Amară și sublimă risipire”(Plantă acvatică)
Este greu să vorbești cu un om care a stat aproape 20 de ani în închisori și lagăre, care a fost obligat să „guste” din asprimea Bărăganului, sau să trăiască prin stufărișul Deltei. Un om care a cunoscut toate vicisitudinile veacului trecut, cu toate nedreptățile, patimile și ororile de atunci, atât pe timpul lui Hitler, cât și pe timpul lui Stalin, în perioade când țara noastră a fost ținută sub „papucul” nazist sau sovietic, dar care a învins vremurile, pășind în acest an pe cea de-a 81 –a culme a vieții, nu singur, ci cu poeziile sale de suflet întipărite atât în inima și mintea sa, cât și în volume de carte.
– De la tihna din casa bunicilor, în bătaia gloanțelor
Copilăria poetului Dumitru Oniga, pentru că despre acest sucevean vrednic din Stupca este vorba, s-a petrecut într-un spațiu „bântuit” de inegalabila Baladă a lui Ciprian Porumbescu – comuna Stupca, unde orice om cu iubire de frumos avea de unde să se inspire, să culeagă parfumul florilor, să bătătorească ulițele satului cu tălpile goale, pentru a simți colbul pământului străbun și dragostea de țară.
Provenind dintr-o familie de țărani cu o situație materială modestă, Dumitru Oniga este lăsat, în primii ani ai copilăriei, în grija bunicilor, pentru ca părinții să plece în capitală, la muncă. În Stupca urmează școala primară, după care, părinții îl înscriu la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde intră al doilea pe listă. Din nefericire, bucuria familiei de a avea un băiat la liceu este umbrită de decesul tatălui, care, la doar 30 de ani, este accidentat de un tramvai și moare. Cheltuiala cu înmormântarea tatălui îl „scot” pe copil din școală, și îl readuc la Stupca, unde urmează clasa a V-a. A urmat o perioadă în care mama, rămasă în București, își ia și copilul, dar nu pentru mult timp, pentru că moare unul dintre bunici, și este nevoit să revină în satul copilăriei sale.
La insistențele fratelui mamei, profesorul Ștefan Pavelescu, Dumitru Oniga este din nou înscris la liceu și lucrurile păreau a fi așezate pe făgașul cel dorit de familie și de tânărul cu aspirații de poet. În anii 1939-1940 se petrec evenimente care zdruncină, într-un fel, hotarele țării. Mișcarea Legionară prin anii ’40 a avut o mare „prindere” la tineri, și Dumitru Oniga, internist al liceului sucevean, este prins de entuziasmul general, „cum că fiecare trebuie să facă ceva util pentru țară”. La fel ca mulți alți tineri liceeni, și Dumitru s-a înscris în organizația de tineret „Frăția de Cruce”, care în zilele tulburi ale acelor vremuri ies pe străzile Sucevei, se încolonează și cântă cântece patriotice. În acele momente se iscă unele altercații între militari și legionari, între armată și tinerii entuziaști. Dumitru Oniga împreună cu o parte dintre colegii săi se furișează pe lângă Biserica Catolică pentru a urmări și ei ce se întâmplă în urbă, moment în care, „un glonte rătăcit sau ricoșat de undeva îl lovește în burtă”, după cum ne-a povestit chiar interlocutorul nostru. A fost, cu siguranță, momentul crucial care i-a trasat, nemilos, firul vieții de mai târziu. A fost dus la spital, operat și tratat omenește, fapt ce părea să-i fi rezolvat problemele. Numai că soarta a hotărât altceva pentru tânărul Oniga. „Reprezentanți ai Siguranței Statului erau împrăștiați prin oraș pentru a lua declarații cu privire la participarea populației la rebeliune. Pentru că spitalizarea mea a costat mult, banii au fost plătiți de către Frăția de Cruce. Atunci mi s-a intentat și mie proces la Tribunalul Militar din Iași. Am fost achitat, în primă fază, pentru că aveam doar 15 ani”, își amintește Oniga.
– „La umbra zidurilor, bruma de talent cu care am fost poate hărăzit de la Dumnezeu a prins aripi…, după gratii și zăvoare”
La doar un an după, elevii care au participat la rebeliunea din 1940 au fost arestați, printre ei numărându-se și Oniga, care primește trei ani închisoare corecțională. Primele zece luni au fost duși la închisoarea din Cernăuți. Acolo l-a prins pe Dumitru ziua de 14 august 1942, zi în care a împlinit 17 ani. Un an mai târziu, liceeni suceveni sunt transferați la Aiud, într-o închisoare unde poetul Oniga întâlnește foarte mulți oameni de cultură, oameni cu o morală desăvârșită, intelectuali – deținuți politici. „La Aiud, pe timpul lui Antonescu, am cunoscut un grup de tineri excepționali. M-am atașat de Valeriu Gafencu, care, mai târziu, a fost numit sfântul din închisori, Virgil Maxim, – Anghel Papacioc – actualul călugăr Arsenie Papacioc – Mănăstirea Techirghiol – La Aiud erau întemnițați atât legionari, supuși unui regim de viață extrem de aspru, neuman, aș zice, dar și câțiva comuniști, care se bucurau de un regim mai blând”, își amintește Oniga. Legionarii erau bătuți cu câte 25 de lovituri la spate cu vâna de bou, erau țintuiți în lanțuri, erau izolați la carceră, în timp ce comuniștii primeau chiar și compătimiri…, ne-a mai povestit Oniga.
În septembrie 1943, o parte dintre tinerii suceveni închiși la Aiud sunt din nou transferați, de această dată la Penitenciarul din Alba Iulia. „Aici regimul era mai blând. Puteam vorbi între noi, dar mulți deja se îmbolnăviseră de tuberculoză și chiar hepatită. Aici am întâlnit tineri de excepție: Ion Gavrilă Ogoranu, Paul Miron, Alexandru Moldovan. În 1944 sunt eliberat de la Alba Iulia și mă duc la Brad, unde aveam domiciliu obligatoriu. Tot în acel an, dar în toamnă, mă înscriu la Școala de Conductori Tehnici Minieri care era refugiată de la Baia Mare, la Gura Barza, lângă Brad. După începerea cursurilor la acea școală, o comisie „severă” improvizează un lagăr la Săcele, unde nu stau pentru mult timp, intervenind pentru mine unchiul meu Alexandru Pavelescu, prin soția sa”, își amintește Oniga. În 1945, Școala de Conductori se mută la Baia Mare, unde se transformă în școală de subingineri. Tânărul se înscrie la fără frecvență la liceu, pentru a-și continua cursurile întrerupte din cauza arestării, dar în anul 1948, când era în anul IV la subingineri este din nou arestat…. Un proces – formalitate îl condamnă pe Oniga la opt ani de temniță „pentru activitate împotriva securității statului”. „La umbra zidurilor, bruma de talent cu care am fost, poate, hărăzit de la Dumnezeu a prins aripi…, după gratii și zăvoare”, ne-a spus poetul, ale cărui versuri stau mărturie peste vremi: „Condei mi-a fost un ac, un băț, un cui/ Cu asemenea scule câte nu poți să spui?!/ Am scris pe săpun, pe geam, pe un colț dosit de perete,/ Pe tălpile de la ghete/ Ori pe alte ciudate suprafețe…”.
– „Bucovinene, nu te juca. Versurile tale sună bine, mergi pe acest drum și vei realiza lucruri frumoase”
Din suferință au izvorât și cel mai frumoase poezii semnate de Dumitru Oniga, apărute în mai multe volume, după 1990, pentru că, spune poetul, „Râvnind spre înălțimi, spre puritate/ Am plâns pe margini sfinte de psaltiri/ Și m-am jertfit pe-altare-nsîngerate/ În focul-nalt al Marilor Iubiri”, sau „Dumnezeul neamurilor/ Când va veni întru Slava Lui,/ Să ne ierte și pe noi,/ Pe cei care am crezut fără limită,/ Că neamul românesc/ Va fi lumină între neamuri”.
La Aiud, Dumitru Oniga cunoaște „sistemul de învățare orală”, învață mai multe limbi străine și își transmite, „prin viu grai”, propriile creații. Una dintre personalitățile marcante pe care le-a cunoscut Oniga în anii de detenție a fost și Nichifor Crainic, poet și filozof, căruia Oniga i-a recitat câteva poezii. Răspunsul poetului deja consacrat nu a rămas fără ecou: „Bucovinene, nu te juca. Versurile tale sună bine, mergi pe acest drum și vei realiza lucruri frumoase”. Pe Radu Gyr l-a văzut doar o singură dată în perioada detenției, dar cu Nichifor Crainic s-a întâlnit de mai multe ori.
În anul 1955, Dumitru Oniga trece prin cea mai mare încercare a vieții sale, de această dată, în luptă cu moartea, după ce se îmbolnăvește de TBC. După cum ne-a povestit Oniga, cu oarece detașare, acum, după atâția ani de la suferință, „noaptea schimbam câte șapte cămăși. La infirmerie, doctorul, după ce m-a consultat, crezând că nu îl zăresc, dar eu țineam ochii întredeschiși, face semnul crucii asupra mea, ca și cum nu mai este nimic de făcut. Când nici nu mă așteptam, am primit de la un alt bolnav medicamentele care lipseau în închisoare. El, se pare, nu mai avea scăpare. Am primit streptomicină…, și am avut zile. Treptat schimbam doar câte trei patru cămăși pe noapte, până la urmă m-am făcut mai bine, dar nu am fost vindecat. Eliberat în 1956, sunt trimis direct la Sanatoriul de la Solca, unde stau zece luni”, ne-a mai povestit poetul Oniga, o adevărată „comoară” de povești cutremurătoare, rostite acum de un glas molcom, împăcat cu sine și cu cei din jur. Când iese din sanatoriu, Dumitru Oniga este din nou arestat și i se dau doi ani domiciliu obligatoriu la Răchitoasa – Ialomița.
– „Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui (…), dar cadavrul mortului nu a fost îngropat”
Deși se angajează la IAS -ul din localitatea Răchitoasa, se căsătorește și își întemeiază o familie (are și un copil), în septembrie 1958 este din nou arestat și trimis în lagărul „Noua Culme”, de pe fostul canal. Un an lucrează alături de alți deținuți la cariera de piatră de pe albia canalului, după care sunt trimiși la stuf în Delta Dunării, la Periprava. După alți ani de chin, este eliberat, se întoarce în familie, și își găsește fetița… de șase ani. Se întoarce la Suceava, își termină liceul, urmează Facultatea de Științe Economice, se angajează la Combinatul de Celuloză și Hârtie, de unde se pensionează în 1980, din cauza problemelor de sănătate. Temerile, interogatoriile, și urmăririle îl pândesc, pas cu pas, până în primăvara anului 1989, când a fost anchetat pentru ultima oară. „Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui. Nimeni nu se aștepta ca să se dărâme, ca un castel de nisip, atât de simplu, dar cadavrul mortului nu a fost îngropat”, mai spune Oniga.
Momentul 1990 a fost și pentru Dumitru Oniga, ca dealtfel pentru foarte mulți români, o eliberare, un prilej de a-și publica poeziile scrise și rescrise de-a lungul anilor de suferință și persecuție.
Poetul Dumitru Oniga este un învingător. Și-a înfruntat asupritorii, și-a învins boala, și-a păstrat cugetul și simțirea „proaspete”, și a redat, prin cuvânt, „mărturisirile” din cei aproape 20 de ani de închisoare. Cu drag mi-a oferit și mie câteva volume de poezie: „Fiorduri”, „Plantă Acvatică”, „Iubiri” –sonete”, volume care te răscolesc, cu adevărat.
„Urme de lacrimi, sânge și morminte” – un manuscris care așteaptă să vadă lumina tiparului
Chiar dacă îi este greu să vorbească de rănile de acum cicatrizate din trecut, lui Dumitru Oniga îi este și mai greu să vorbească de prezent, „un timp mereu în criză de caractere, (…) sau ne zbatem mai departe în mocirla corupției și degradării umane?!”, cum ne-a spus poetul, în care valorile sunt îngenuncheate, sau stau ascunse, iar nonvalorile își croiesc drum neted prin istorie…! Poetul Oniga a supraviețuit închisorilor politice din veacul trecut ca victimă, dar și ca martor, fapt pentru care a adunat în peste 200 de pagini, manuscrise, „secvențe”, flash-uri din cutremurătoarele experiențe trăite în lagăre și închisori, pentru a fi publicate într-un volum intitulat „Urme de lacrimi, sânge și morminte”. Deocamdată nu are banii necesari. Nu are nici sponsori. Așteaptă ca timpul, dar și oamenii să pună preț pe vorbele sale însângerate și atât de adevărate, pentru ca generații de acum încolo să cunoască adevărata istorie, să „guste” mereu cu gândul, cu mintea, dar niciodată cu întreaga ființă (asemeni lui Oniga și altor zeci de tineri entuziaști din Bucovina) acele vremuri ce nu mai trebuiesc repetate. O carte care, după dorința poetului, ar trebui să vadă lumina tiparului în toamna acestui an, dar doar cu sprijinul oamenilor de cultură, al oamenilor de afaceri, oamenilor care încă mai pun preț pe istorie.
