Băieții de la Secția Sport a Radiodifuziunii trudesc cu sârg și spor la stâlcirea limbii române – și nu de ieri, de azi. Mai ales din punctul de vedere al proprietății termenilor și al gospodăririi sintactice, prestația lor o ia tot mai razna de la un sezon la altul.
Dacă Radiodifuziunea înțelege prin libertatea de exprimare și abolirea cenzurii inventarea slobodă de jargoane aiuristice, după cum îl taie capul pe fiecare truditor la microfon, câtă carte știe și câtă brumă de instinct lingvistic are, atunci rău face. Din cauza crainicilor sportivi, radioul este pe cale să se preschimbe dintr-o școală de vorbire corectă românească într-un productiv mecanism de avariere a limbii. Poate-i prea mult să spunem „a limbii literare”, fiindcă puținătatea ideilor dintr-un reportaj de la stadion rareori se încearcă a fi suplinită printr-o cât de modestă, zgârcită, parcimonioasă solicitare a posibilităților vocabularului, darămite de vreo cultivare a metaforei și de strălucirea verbului. Excepție fac doar unu-doi combatanți pe baricadele radioului; se află în deplină minoritate și le cerem cuvenitele scuze. Pornesc de la ideea că-i realmente un drept cetățenesc pretenția de a avea parte, la radio, de o relatare exactă, alertă și corectă gramatical – numai că la acest furnizor de vorbe, marfa depreciată n-ai cum s-o dai înapoi.
Cum, cu jumătate de veac în urmă, am practicat și eu solicitanta meserie de crainic reporter sportiv, veți spune că am rămas cu vreo nostalgie după microfoanele de odinioară, cât o halbă, și cu cine știe ce spaime de „necuvintele” puse în undă cu prea multă nonșalanță acum. Poate o fi și-așa, fiindcă mărturisesc că-mi vine foarte greu să accept, fie și numai pentru igiena auzului, urletele preschimbate în răgete ale unui personaj care atestă aceeași înzestrare pentru crăinicia sportivă cât aș avea eu de scafandru în Sahara. Individul, căruia i se bat amarnic și zădarnic calicii la gură și nu-i în stare să ducă o idee până la capăt cursiv, cu accentele logice cuvenite, motivează (probabil) că și pe alte meleaguri cuvințelul „gol” este tras de cap, tras de coadă și întins ca un gumilastic în nesfârșită vibrație brizantă.
S-ar cuveni, totuși, să țină seama că-i vorba despre alte culturi, cu alte civilizații ale comunicării, reprezentând poporații mult mai extrovertite decât românii; pentru ele, fotbalul este religie și golul, cea mai consistentă hrană spirituală.
În al doilea rând, nici pe acolo nu se rage supramodulat indiferent de semnificația punctului marcat. Se urlă când e golul jinduitei victorii, golul fatidic din minutul 89, golul calificării, golul ultimei șanse, marele gol. Țipălăul nostru trage sirena absolut ridicol ori de câte ori se modifică tabela și-n orice pârlit de meci banal, fie și dacă-i 7-0! Sigur că, în lipsa capacității de a relata cu miez și tâlc, de a vedea (și comunica) esențialul cu maximum de ritm în minimum de timp și, mai ales, de a înfiripa din cuvintele noastre cele de toate zilele tabloul vivant al tribunelor scăldate-n patimi, încerci să suplinești cu ce poți – doar-doar izbutești să ieși cumva în evidență. Jalnic! Dar, mă rog, asta nu ține de gramatică, ci de bruma de înzestrare și bun-simț gazetăresc. O ai, sau n-o ai.
De altfel, strict gramatical, inovațiile introduse de unii crainici reporteri nu-s propriu-zis erori, ci inutilități parazite și, prin asta, inculte. După ce au exilat la modul stupid accentul pe ultima silabă (inventată) a numelor proprii (Grădinaríu, Pescaríu) și după ce au determinat pătura incultă a nației să nu-l mai folosească pe amărâtul „ca” fără cârja lui „și” („eu, ca și inginer…”) , acum crainicii sportivi l-au înlocuit silnic, ilogic și definitiv, pe strămoșescul „de” cu… „de către”.
După cum bine se știe, lumea imită cu superficialitate: nu vorbește după dicționarele Academiei, ci după cum aude la radio și tv. Unde mingea nu mai este șutată „de” Popescu, ci… „de către” Popescu, nu mai este atinsă „de” mâna lui Ionescu, ci „de către” mâna lui Ionescu. Fără nici un temei, fie logic, fie sintactic (ca să nu mai zic și morfologic). De ce, G.L. Balica & comp.? Din – îmi asum responsabilitatea utilizării termenului – prostie. Sunt dispus să-mi cer scuze; aștept și accept orice altă explicație – dacă poate fi aflată de (către) cineva.
