Urinarium

Recunosc: n-am citit cu atenție atât de încordată scrierile lui Patapievici și nici nu le-am acordat chiar atenția cu care le onorează Theodor Codreanu în adevăratele studii publicate într-un serial încă în desfășurare.
Mai întâi, fiindcă a citi din obligație, fără plăcerea reală a lecturii, e nu numai plicticos, ci, în cazul Patapievici și incomod, câtă vreme rar afli idei majore cu care să fii de acord până la capăt. Dacă nu chiar niciodată… Codreanu s-a înhămat la o trudă similară cu a cincea muncă a lui Heracles și o face cu seriozitatea-i cunoscută. Mai era, oare, nevoie? Era, fiindcă una-i citatul în sine, oricât de elocvent, alta-i analiza lui minuțioasă, atentă și doctă, cu unelte din panoplia filosofiei, sociologiei, etnografiei, istoriografiei, logicii etc., pe care autorul cercetării intitulate „Cazul Patapievici” le mânuiește dezinvolt, cu rezultate dezarmant de… convingătoare.
Sigur, oricine are dreptul la o opinie, oricât de chisnovată și deranjantă – în consecință, nu-i putem reproșa lui Patapievici viziunea catastrofică pe care o are față de români și România. Au scris și alții fraze amare, strofe acuzatoare – Caragiale, Eminescu, Cantemir, Cioran, Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Goma ș.a. – dar nu cu dispreț suveran și ciocoiesc față de nația căreia îi aparțin. Iar Patapievici este directorul Institutului Cultural Român, for a cărui misie este tocmai promovarea imaginii României și, implicit, a românilor, în lume! Aici sălășluiește o incompatibilitate strigătoare la cer și, fără îndoială, constituie una dintre bilele negre trecute în contul celor ce-l patronează.
De-a lungul anilor, în această rubrică am citat ades, cu jena cuvenită, imprecațiile adresate românilor de directorul ICR (scuza scoaterii din context este irelevantă: re-insertate, sună și mai rău!) Iată și alte câteva ziceri marca Patapievici: „România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebis, nu va mai avea acces direct la decizie.” O pledoarie, deci, pentru votul cenzitar. Atunci, fusese ales de două ori Iliescu. Acum, după ce tot de două ori a fost ales Băsescu, nici o vorbuliță despre votul cenzitar! Dimpotrivă: poporul (nu mai este „misera plebis”!) a hotărât, este voia poporului! Biserica românilor, în viziunea lui Patapievici: „o instituție profană, care, din rațiuni folclorice, e deservită de funcționari îmbrăcați în costume speciale.” Iar „interioarele lăcașurilor de cult stau sub semnul kitsch-ului” (Voroneț, Putna…?) România: o minciună între națiunile Europei: „trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România!” Românii: „un popor cu substanța tarată (…) ies în stradă și nu văd oameni normali. Ca într-un coșmar, aproape toți cei pe care îi întâlnesc se bâțâie, își bâțâie ochii, dau din picioare ca apucații, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioțenii (…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei – o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării…”
Desigur, există câteva excepții: „Aici, la București, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de Fecale Spulberând Nestinsă putoare” (majusculele sugerează, evident, sursa mizeriei). Despre limba noastră: „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să o mai vorbim (…) sau să o folosim numai pentru înjurături.” Istorie, românii n-au. Totul nu-i decât o invenție a cronicarilor și a istoricilor „de aceeași teapă”. De-a lungul anilor, am stat cu gura căscat și toți s-au urinat în gura noastră: „Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urinat rușii, care, timp de un secol, și-au încrucișat jetul cu turcii…” Și așa mai departe.
Asta-i viziunea despre români a directorului Institutului Cultural Român!