Urcușul mistic

Calea mistica atinge culmile libertății fiilor lui Dumnezeu: dar lăuntric, este susținută și structurată pe dogma trăită în cult și Sfintele Taine. În afara Bisericii, nu există mistică. Cu toate acestea, iubirea mistică este cea mai puțin „organizabilă” – viața mistică nu deține nici o tehnică, este domeniul ascezei.
Inima se deschide în toată măsura receptivității sale spre proiectarea în om a tainei întrupării, a inhabitării Cuvântului, înfăptuită și perpetuată deja prin Euharistie. Numai Dumnezeu ne face să-L cunoaștem pe Dumnezeu: Duhul Sfânt unit cu Fiul și prin El cu Tatăl. Culmea vieții mistice, după Sfântul Simeon, este în întâlnirea personală cu Hristos care vorbește in inimile noastre prin Duhul Sfânt.
Adăpată din izvorul liturgic, călăuzită de dogmă, cumpătată și în lepădare de toate, viața mistică frapează prin echilibrul său desăvârșit. „Pătimirea ei nepătimașă” depărtează în mod radical orice căutare a fenomenelor vizuale sau sensibile, exclude orice curiozitate. Chiar și extazul este un eveniment trăit de novici, nu de cei desăvârșiți: „Dacă vedeți un tânăr urcând la cer prin propria sa voință, trăgeți-l în jos de picioare și aruncați-l la pământ pentru că aceasta nu-i servește la nimic”. Taumaturgia nu este o lucrare duhovnicească, ci sufletească. „Nu te căzni să discerni în timpul rugăciunii vreo imagine sau figură: fii nematerialnic în fața Celui Nematerial”, sfătuiește Evagrie.
Aparițiile sunt rare și vin totdeauna ca un har ce trebuie să depășească rezistentă instinctivă a misticilor. Vederea luminii necreate, iluminarea trupului și ușurarea sa până la levitație sunt realități în urcușul mistic, dar nici o rană sângerândă, nici un fel de dolorism. Răsăritul creștin va cinsti în Sfânta Cruce nu atât lemnul pătimirii, cât mai degrabă pomul vieții din nou înverzit în centrul lumii. Semn al biruinței. Crucea cuprinde în brațele sale lumea și zdrobește porțile iadului.
„Sunt om prin natură și dumnezeu prin har”
Aceasta este experiența din ce în ce mai imediată a Celui Transfigurat și înviat Care face să țâșnească o tresăltare de bucurie pascală. Este mistica mormântului pecetluit și gol din care țâșnește viața cea veșnică.
Răsăritul creștin nu cunoaște mărturisiri, memorii, autobiografii ale sfinților. Limba misticilor, în puținul scrierilor pe care le-au lăsat, este diferită de cea a teologilor. Ei vorbesc în termenii unei experiențe totdeauna antinomice și paradoxale, în termeni de comuniune și dragoste. Viața mistică este esențialmente viață întru Dumnezeu și în Răsărit.
Dumnezeu este, înainte de toate, nu Puterea, ci izvorul din care apare „făptura cea nouă”. Starea mistică arată depășirea condiției de creatură. Dumnezeu îi este mai intim omului decât își este omul sieși, și viața întru Dumnezeu este „mai supranatural naturală” omului decât viața în uman. Într-un om botezat, Hristos este o realitate lăuntrică. Este experiența antinomică a neantului și totodată a Absolutului; fără a suprima hiatusul abisului ontologic, Dumnezeu îl copleșește cu prezența Sa. O ființă vine din neant și trăiește condițiile vieții divine prin participare: „Sunt om prin natură și dumnezeu prin har”. (Paul Evdokimov)