Ziua Sfântului Ștefan a început, la Suceava, cu tentativa unui grup de mascați (unul cu nas în formă de falus – ptiu, drace!) de a-l ura, furând startul, pe Gheorghe Flutur, în gospodăria lui țărănească, de la etajul unu al Palatului Administrativ din Suceava.
Președintele, care avea de condus o ședință a legislativului județean, dar care se și temea să nu pățească vreun pocinog pupincurist, precum în anul trecut, când entuziaști din Șcheia și Moara râșneau bucal fraze de genul „Stimate Gheorghe Flutur de la județ, / Bărbat destoinic și isteț!”, a primit urătorii, dar fără a-i lăsa să comită vreo comedie și dându-le întâlnire pe platou, acolo unde urma să sosească, la orele 11 trecute fix, alaiul de colindători din multe, multe sate.
Acum, nu știu ce să spun și ce să cred, dar ziua începuse cenușiu și uscat, apoi, se vede treaba, o fi făcut vreo minune Gheorghe Flutur, dar brusc a început să ningă frumos, așezat, de s-au alarmat salariații lui Prigoană, lopătând nisip rar și de-a-droanga, din mașinuța-plug, de prevenit înzăpezirile. Din Palatul Administrativ s-a ivit un domn, care împrăștia sare pe treptele clădirii (să se înmoaie inima aleșilor?), apoi au pășit printre noi, spectatorii și artiștii rurali, oficialitățile județului, frumos și disciplinat încolonate, în frunte cu domnii Președinte Flutur și Primar Ion Lungu. Există o disciplinată ierarhie de reprezentare la pedeliștii județeni, pe care nu o modifică nici din mers, nici la aplauze, nici la privit, dar eu, atent la ce fac artiștii rurali, încă nu m-am dumirit dacă prefectul Popescu se așează după Nicu Barbă sau invers, deși amândoi dau bine, fiind leit de arătoși cu mustăcioarele lor daco-romano-bucovinene.
Alaiul de urători, în frunte cu doi boi sadea (nu fac trimitere la epigrama lui Efim Tarlapam: Țara mea romano-daca / Ară țarina cu vaca, / Are boi, dar permanent, / Îi trimite-n Parlament!), dar cu colaci în resteiele jugului și cu ștergare în coarne, era compus din guriști din mai multe sate, struniți de un culturnic sub acoperire, Irimie (cel cu oiștea!), și habar nu aveau cu ce se mănâncă străvechiul Colind al Soarelui, numit Urătură, așa că au întors-o baladesc după coveți cu cârnați și slănină, chiar și pe texte-urâturi ale glorioasei culturi socialiste, în care se vorbea, cu obidă, despre „zilele de ieri, / Când existau boieri” și când nu mai avea bietul sătean, ca și acum, ce înjuga la plug.
Apoi au urmat mascații, cu Cerbul din Corlata, cu urșii din Udești sau din Bosanci, cocoțați într-o sanie-trăsură și care, în realitate, era faeton, și tot așa, mascați după mascați, comedioși peste măsură, dar fără să aibă habar de ce e sacru în datinile de iarnă și de ce e prostie bucovineană cu blugi sub suman și cu măscări în rostiri și în dansurile ritualice cu măști. Mulți bunghieri, dansând conform unui ritual descris, în anul 400 înainte de Cristos, de Xenofon, unii, precum cei din Bosanci sau din Pârteștii de Jos, superbi și respectând datina, alții și, mai ales în cadrul cerbilor și caprelor, evoluând după scenarii nătânge, fără să priceapă că a face bășcălie de moartea și învierea Timpului este egal, ca impietate, cu a-l căuta pe Dumnezeu de testicule (niște copii din Vatra Moldoviței, talentați peste poate, erau puși, de scenariu, să caute… Timpul de testicule!).
În general, urătorii din Corlata, Drăgoiești, Șaru Dornei, Capu Câmpului, Comănești, Preutești, Stroiești, Salcea, Volovăț, Hânțești, Șcheia, Moara și de unde or mai fi fost s-au prezentat frumos, iar evoluția lor, în fața Palatului Administrativ, cu o sonorizare excelentă (Marcel Horodincă) a creat acea sacralitate, acel sentiment de nedescris, care ne înfioară sufletul, în prezența datinilor românești. E drept că nici un alai nu avea steag, iar „malanca” (travestitul, în dansurile cu măști, și nu urșii, cum se crede) nu simboliza prin nimic Zeița Vetrei, fiind interpretată, majoritar, drept țață proastă, dar care stârnește râsul. Dar ce poți cere unor formații sătești, când farul lor călăuzitor este un vag alfabetizat, guristul etno-botanic Coșneguță, care, ce-i drept, este singurul „barbat deștept” al Sucevei, din moment ce a brenduit, după „Balul Gospodarilor”, și „Crăciun în Bucovina”, urăturile bucovinenilor fiind finanțate cu bani europeni, înșfăcați frumos cu scena și sonorizarea dezastruoasă a manelistului „cu mucii în batistă”, simbolul cultural al lui Gheorghe Flutur, suman Coșneguță.
Pe scenă, cu o sonorizare proastă, datinile s-au desacralizat, s-au înstrăinat de spiritul sărbătoresc, devenind un spectacol oarecare, prezentat lung, dezlânat și dulcegăros de același Coșneguță, așa că am refuzat invitația domnilor Flutur și Ilie la un vin fiert, pentru că mi se prea acrise.
Am grăbit spre casă doar pentru a vă ura din toată inima: Fericire, întru mulți ani!
