Nu pot decât să mă bucur că, din motive estetice, bătăliile subterane, care se duc în lumea noastră românească pentru adjudecare unor premii mai mult sau mai puțin zornăitoare, rămân necunoscute publicului larg.
Posturile de televiziune și gazetele flirtează permanent cu incultura și cu prostul gust, ceea ce nu le împiedică să le împartă realizatorilor de emisiuni și autorilor de rubrici lauri cu frunza festiv tăiată: lauri de profesioniști.
Dezinteresul pentru literatură este din ce în ce mai pustiitor – drept dovadă, majoritatea librăriilor nici nu-i mai primesc să ia loc în rafturi pe autorii români de azi, cu excepția clasicilor Cărtărescu și Mihaela Rădulescu – dar, în ciuda acestui neajuns, scriitorii sunt în stare de orice compromis, pentru a-și lega de coadă trofeele de tinichea, emise de conducerea breslei și de alte comitete și comiții.
Poate că toată această disperare după recunoașterea de moment a semenilor ține de slăbiciunile naturii umane și, prin urmare, n-are în ea nimic condamnabil. Poate că trebuie să porți o aură temeinică de nemuritor deasupra coafurii, ca să te doară în șpiț de premiile pe care le împarte, să zicem, vrednicul Tatulici, pe la concursurile alea de sortat români, numite „Zece pentru România” ( de ce nu „Unsprezece pentru România” ? S-ar putea face o echipa de fotbal ).
O aură de nemuritor, vizibilă și din avion, a purtat, încă din timpul vieții sale frământate, I. L. Caragiale. La a șaizecea aniversare a marelui dramaturg, „Societatea scriitorilor români” l-a poftit pompos să aibă bunăvoința de a accepta să-i fie președinte de onoare. În mod normal, așa ceva nu se refuză; dacă vreun purtător de condei literar primește o invitație de acest soi, în secunda doi el cade lat pe spate, cu cracii larg desfăcuți.
Caragiale însă nu a căzut lat pe spate, fiindcă i s-ar fi spart aura, iar cioburile i-ar fi putut răni pe confrații săi. După cum savuros amintește N.D. Cocea – în necrologul publicat de revista „Facla”, la o săptămână după moartea maestrului – el a trimis vorbă „Societății scriitorilor români” că, „fiind membru în societatea chelnerilor români, nu aspiră la vreo altă cinstire mai frumoasă.”
O crudă bătaie de joc a celui care, vorba aceluiași N.D Cocea, „a pus pecetea ironiei pe o jumătate de veac din viața societății românești, scăpând-o astfel de la uitare.”
