Universitarul Mircea Diaconu este nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România

Lansat de curând în cadrul Salonului Internațional de Carte „Alma Mater Librorum” desfășurat în cadrul universității sucevene, volumul „Metacritice” al profesorului sucevean Mircea A. Diaconu, prorector al USV, a fost nominalizat la premiile anuale acordate de Uniunea Scriitorilor din România, secțiunea critică, eseu, istorie literară, alături de cărți semnate de Horia Roman Patapievici, Ion Vianu, Mircea Tomuș, Ovidiu Pecican și Valeriu Gherghel.
Decernarea premiilor va avea loc la Teatrul Național din București în data de 17 iunie.
Volumul a apărut la editura Junimea în 2018 și conține studii de critică, istorie literară și eseuri pe teme diverse. Într-un stil adesea incisiv, profesorul Mircea A. Diaconu repune în discuție câteva dintre ideile consacrate pe terenul interpretării literaturii române, într-o viziune inovatoare, din care nu lipsește nici dimensiunea ludică, nici implicarea morală.
Și dacă știm cine sunt Mircea Martin și Andrei Terian care prezintă cartea pe coperta a IV-a volumului în cuvinte mai mult decât elocvente, ne întrebăm cine va fi fiind Martin J. Adams care invocă tocmai disponibilitatea autorului de a reciti texte și contexte, mai ales ideologice, de tot felul?
După ce discută despre postmodernism, condiția istoriei literare și critica literară în 1989 și înainte de a scrie despre Luca Pițu și Emil Cioran, profesorul sucevean reanalizează opera unor critici și istorici literari ori teoreticieni precum Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, interpretările mergând până la Mircea Muthu, Al. Cistelecan ori Andrei Terian.
Cum volumul conține și trei interviuri, putem reține aici răspunsul la întrebarea „Ești născut la granița dintre județele Neamț și Suceava. În fond, cărui județ aparții?” pe care i-o adresează Vasile Spiridon. Să cităm din răspunsul profesorului sucevean:
„De-ar fi vorba numai de județ n-ar fi o mare problemă. Aparțin amândurora și nici unuia.
Soluție bună pentru a mă ascunde spre a nu fi găsit nicăieri. Nu mai am nevoie de mască. Pur și simplu nu sunt acolo unde toți se așteaptă să mă găsească. Mă surprind uneori pe mine însumi făcând lucruri cu totul neașteptate.
Pe care nimic nu le anunță. Deși abia acum îmi dau seama că una dintre autodefinirile pe care le-am proiectat asupră-mi cu totul conjunctural acum câteva săptămâni într-o scrisoare, una retractilă, intră prea bine în acest tipar genetico-geografic. Mi-am spus un om de graniță. Adică unul nefanatic, deși fanatic adesea, tolerant deseori, deși în principiu intolerant, nemulțumit de nimic și în continuă căutare. Între cultură și natură. Cu regretul de a nu cuprinde totul. De a fi în permanență în altă parte. Trăind cu durere frumusețea, ca pe o absență.
Un ironic, care știe că totul e interpretare, aparență, iluzie, istorie și care, cu toate acestea, nu se poate retrage în confortul relativismului. Îmi plac deopotrivă adevărurile tari și cele slabe. Unele stau pe un taler, altele pe celălalt. Doar sunt balanță. Mă decid greu. Singura mea opțiune, o opțiune organică, e indecizia. Iată granița. Întâmplător oare mi-a plăcut dintotdeauna griul?
Nici alb, nici negru, deși lupt cu fervoare pentru ambele. Nici tânăr, nici bătrân. Nici adolescent, nici matur. Înger și fiară deopotrivă. Dar Mircea e un înger, îi spusese o colegă Maestrului meu. Depinde de unde îl privești, i-a spus Profesorul. În fine, un om revoltat și ascuns în el însuși, un infern bine ascuns. Poate că tocmai de aceea, scriind, de pe graniță, am sentimentul că scrisul mă construiește.
Nu sunt gata făcut. N-am limite precise. Cu fiecare frază, devin altul. Sau aș vrea să devin. Dacă în ultima vreme nu prea am mai scris, dincolo de chestiunile administrative pe care le invoc, drept scuză acceptabilă social și public, cauza reală e chiar aici: am sentimentul că nu mai pot lucra asupră-mi. Sau că e prea târziu. Sunt însă în fața unor provocări – livrești – și ele îmi dau sens deocamdată. Aștept să văd cum vor lucra pentru mine. Eu însumi sunt curios”.