Universitarul cu vioara la crâșmă

Destul de cunoscut în Bucovina, numele Leca Morariu (avem și-o stradă în Suceava!) nu mai este chiar atât de rezonant în restul spațiului românesc. Ar merita-o din plin, dar… așa a fost să fie: după 1944, era asociat (pe bună dreptate, dar cu nedrepte consecințe) cu românismul bucovinean considerat „naționalist”, și fostul director al Teatrului Național din Cernăuți, decan al Facultății de Litere și filosofie a Universității din Capitala Bucovinei, autor al aproape 90 de cărți și al peste 700 de studii tipărite, ajunsese, pentru a se întreține, să cânte noaptea, la vioară, în orchestra unui restaurant din Râmnicu Vâlcea! Aproape de necrezut – informația o dețin din presa suceveană – știam doar că izbutise să înfiripe o orchestră semi-simfonică în orașul de pe Olt. Dar deloc imposibil, dacă ne amintim că un alt mare și rafinat intelectual din Țara de Sus, Traian Chelariu, și el universitar cernăuțean, fusese nevoit să lucreze, după „eliberare”, la ecarisaj-deratizare… Sucevenii nu-l uită pe Leca Morariu și, după ce i-au adus osemintele de la Rm. Vâlcea în pacea cimitirului sucevean, după ce au înființat o Fundație Culturală ce-i poartă numele (președintă, Maria Olar), și i-au publicat, în 2001, „Viața: din carnetul unui român prizonier în uniforma împăratului”, apoi, în 2006, „Scrisori către Leca Morariu”, surprind acum prin spectaculoasa editare a unei mari părți din Jurnalul cărturarului bucovinean (Ed. „Tipo Moldova” Iași, 525 pagini, text stabilit și note de Maria Olar și Olga Iordache, prefață de Liviu Papuc). Premeditat sau nu, cartea apare în librării de-a dreptul sărbătorește în 2019, la exact 100 de ani de la ultimele mențiuni din „Jurnal”. Aș include-o printre evenimentele de bun augur pentru destinele editoriale ale noului an, aproape secătuit la capitolul finanțare locală de bogata și consistenta recoltă a anului precedent aflată sub semnul centenarului Marii Uniri. Funcționează însă, ca și în cazul monografiilor Ion Luca, ori Nicolae Labiș (și nu numai), o anume specială solidaritate culturală bucovineană grației căreia se constituie astfel de exemple îmbucurătoare ale rodniciei susținerii private. De unde se vede că altfel rezonează verbul în regiunea considerată cea mai săracă a României, care, iată, tocmai ea susține cel mai generos literatura acordând Premiul Național de Poezie la Botoșani, Premiul Național de Proză la Piatra Neamț, Premiul Național Scriitorul Anului la Iași, izbutind și adevărate performanțe editoriale la Suceava. Dar să revin la „Jurnal”, cu precizarea că, vrând-nevrând, comentarea cărții va continua în viitoarea (dacă nu și viitoarele) rubrici, fiind vorba de o scriere revelatoare, adevărat tezaur de inedită informație istorică, socială, militară, politică, muzicală, literară, lingvistică, dublat de performanțe portretistice și susținut de scriitura impecabilă a unui literat poliglot, patriot nu numai în vorbă, ci și în faptă. Cum ar fi să-l definim pe Leca Morariu? A fost și scriitor, și istoric literar, și muzician, și folclorist, și publicist, și Don Juan, și repetată victimă a războiului, și bon viveur și copleșit de mizeria tranșeelor și de absurditatea frontului, și un răsfățat al vieții, și un năpăstuit al ei. O primă discuție ivită la Casa Scriitorilor din Iași odată cu lansarea cărții încerca să lămurească o chestiune, la urma urmei, de minor interes: Jurnalul a fost scris în vederea publicării, ori era destinat uzului propriu, ca un zăcământ de gând, faptă și experiență proprie, o arhivare a timpului trăit, eventualul remember oferind fie sugestii de comportament în situații similare, fie pur și simplu satisfacția reîntâlnirii cu rătăcitul „a fost odată”? Răspunsuri s-au dat de mult: Călinescu susține că „Un jurnal numai pentru sine este un non sens”– deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtășire publică, iar Eugen Simion, care consideră Jurnalul „un semn de maturitate a culturii” crede că-i vorba despre „un contract al autorului cu sine însuși, un contract sau un pact de confidențialitate care, dacă nu e distrus la timp, devine public și forțează porțile literaturii”. De fapt, sunt Jurnale și Jurnale. N-aș crede că Maiorescu (și-a ținut un anumit tip Jurnal de la 15 până la 77 de ani) a mizat pe eventuală publicare, ci mai degrabă l-a socotit un instrument util în organizarea cât mai exactă a propriei existențe, menționând în amănunt cheltuielile zilnice, înșirând lista lecturilor, variațiile meteorologice, meniurile ș.a.m.d. Textul lui Leca nu-i o astfel de scriere fluentă, seacă și sever organizată, deși se poate spune că ambii autori au avut parte de aceeași strictă educație nemțească; Jurnalul său a fost descifrat cu trudă de pe file disparate; faptul că-i presărat cu pagini de literatură pură, faptul că autorul însuși a adăugat ici-colo note de subsol, ca și, mai ales, utilizarea Jurnalului în scrierea unor cărți de literatură propriu-zisă atestă o anume intenție de destinare publică. Dar iată că am epuizat spațiul gazetei și încă n-am ajuns la discutarea incitantului Jurnal. Pe vineri.