Uniunea Scriitorilor din Pușcărie

Cunosc un singur condamnat care a scris cărți, multe chiar, înainte de a intra la pușcărie. Îl cheamă Adrian Năstase și oricâte cusururi, reale sau inventate, i-a descoperit justiția, n-a putut să-l considere un ageamiu în materie de gust artistic și un fals autor de cărți. Unele își au locul, cu îndreptățire, în rucsacul de manuale al studenților în drept. Că fostul ministru de Externe și premier și ce a mai fost el politic a găsit de cuviință să scrie și în celulă mi se pare normal. Orice intelectual ajuns în nefericita situație a unui prizonierat lung își îndulcește, dacă i se dă voie, singurătatea dintre pereți, citind, iar cei cu vocație, scriind. Azi aflu că, după batjocura atâtor plebei ai intelectului, isteți și șmecheri altfel, dar certați nu doar cu lectura, ci și cu gramatica, scoși de la pârnaie mai devreme decât cerea pedeapsa, prin merite scriitoricești, a mai apărut unul. E vorba de cel mai bogat dintre ei, un anume Nicolae, proprietar de fabrici, avioane personale și latifundii. Băgarea lui la pușcărie, fiindcă primea curent electric sau gaze mai ieftin de la stat pentru a produce îngrășăminte agricole mai ieftine, mi s-a părut nedreaptă și am și scris asta. Și în Germania și în alte capitalisme fruntașe, întreprinzătorii autohtoni sunt ajutați să supraviețuiască într-o concurență legitimă și câinoasă. O făceam sau ar fi trebuit s-o facem și noi, în condițiile în care hidrocentralele sunt administrate de niște lichele politice care cumpără de la stat curentul electric pe nimic și ni-l revând cu de trei ori prețul de cumpărare. Așa e și cu gazele, pe care le suge din pământul meu un austriac căpătuit prin ungerea unor autohtoni politici, iar eu mă încălzesc la soba cu lemne. Dar ăsta-i alt subiect. Subiectul este această nouă și productivă Uniune a Scriitorilor din Pârnaie, care tinde să întreacă și să bată la scor Uniunea Scriitorilor din care fac parte. Când, la douăzeci și ceva de ani, după ce iscălisem trei cărți, înarmat cu recomandări academice am fost acceptat, mai întâi ca stagiar, apoi ca membru plin, în Uniunea de breaslă, am fost mândru. Doi critici literari încruntați, care te cercetau cu lupa și dioptriile lor înveninate, și un poet cu zeci de cărți mă asumau ca unul care merită, fiind decretat de-al lor. Azi, cum intră o avere la pușcărie, sub diverse nume, că-i să zicem Becali sau fotbalistul Gică sau fostul politician Copos, cum își descoperă brusc o vocație absentă până ieri și alungată din preocupări. Scrisul, afară, e nerentabil și chiar rușinos la casele ajunse. Azi toți scriu. Pușcăria îi luminează asupra unor priceperi subterane, iar unii devin peste noapte specialiști în heraldică. Și fiului lui Conu Iancu, nițel nelegitim ca hârtii, Mateiu I. Caragiale, i-au trebuit ani buni să deprindă simbolurile și semnele acestei arheologii care dezgroapă dinastii regale și legitimează urmași cu blazon. Ultimul scriitor pârnăiaș, fără atingere cu scrisul înainte, este acest domn Nicolae care a bătut recordul iscălind cinci cărți în cinci luni, dacă am înțeles bine. Păi e cam mult, nene! La fiecare carte, amenda pe libertate scade cu 30 de zile. Da, e rentabil, nu zic, dar cum să poți să scrii atâta? Mereu dator, Balzac își obliga servitoarea să-i lege de masa de scris piciorul, cu un lanț petrecut prin lacăt și să-i arunce cheia. S-o regăsească și să-l dezlege după ce atingea un număr de pagini pe zi, imens pentru performanțele scriitorilor adevărați. Dar nici Balzac, oricât ar fi fost el de Balzac, n-a scris cinci tomuri în cinci luni. Atenție, băieți! Aduceți atingere minunii și harului de a scrie și, orb fiind, se va supăra din cerurile lui chiar Homer. Mai moale, zău, iar domnii judecători, pe care-i presupun oameni cu carte, ar trebui să fie mai atenți la mormanul de maculatură cumpărată la talciocul flămânzilor – fiindcă nu crede nimeni că ei și-au scris cărțile! – care insultă și strivește o corolă de dumnezeire.