Unitatea de aici și de dincolo

Apoftegma 26 despre avva Antonie cel Mare am putea-o istorisi privind unitatea Bisericii pe toate planurile. Iată povestirea: „Câțiva frați s-au dus la avva Antonie și i-au citat o vorbă din Levitic. Bătrânul a ieșit în pustiu, iar avva Ammonas l-a urmărit într-ascuns căci îi cunoștea obiceiul: s-a îndepărtat foarte mult, a stat în rugăciune și a strigat cu glas puternic: „O, Dumnezeule, trimite-l pe Moise ca să-mi deslușească vorba aceasta”! Și a venit un glas care a vorbit cu dânsul. Avva Ammonas a zis: „Am auzit glasul care-i vorbea, dar n-am priceput înțelesul”.
În teologia ortodoxă, Biserica este definită ca Trupul lui Hristos (folosindu-se o expresie a Sfântului Apostol Pavel) și este caracterizată prin cele patru atribute pe care le regăsim în Crez: unitatea, sfințenia, sobornicitatea (cu sensul de unitate în comuniune) și apostolicitatea. Nu este aici locul să vorbim despre fiecare în parte. Ne vom opri însă puțin asupra primului atribut, unitatea, pentru a vedea cum anume apoftegma pe care tocmai am citit-o vorbește despre aceasta.
Unitatea Bisericii se fundamentează pe unitatea și unicitatea Întemeietorului ei, Iisus Hristos. Biserica, Trupul unic al Dumnezeului-Om Iisus Hristos, în întreaga lume și dincolo de lume, nu poate fi împărțită după legile acestei lumi, afirmă Sfântul Iustin Popovici. Iar una dintre legile acestei lumi spune că între cei morți și cei vii există o prăpastie de netrecut. Dar, dacă după moartea fizică urmează viața veșnică, înseamnă că moartea este doar un prag, și nu o prăpastie. Este o treaptă care nu desparte cele două lumi, ci le pune în legătură.
Teologia de școală operează o distincție în scopuri pedagogice între: „Biserica luptătoare” și „Biserica triumfătoare”. Evident că o asemenea împărțire are temeiurile ei, dar distincția nu implică și separație. „Biserica luptătoare” este Biserica ce-i cuprinde pe cei care trăiesc încă în lume, în mijlocul ispitelor, în vreme ce „Biserica triumfătoare” este cea formată din cei aflați dincolo de pragul morții fizice, în sânurile lui Avraam, acolo unde a dispărut zbuciumul.
Apoftegma 26 despre avva Antonie infirmă împărțirea de mai sus ori, mai bine spus, îi afirmă adevăratul statut: acela de prezentare pedagogică, născută din neputința de a vedea unitatea reală între cei care cred în Hristos, de la zidirea lumii până astăzi. Pentru cei îmbunătățiți duhovnicește, sfinții sunt prezenți la fel de real ca toți ceilalți membri ai comunității în care trăiesc. Tocmai datorită unei asemenea familiarități cu sfinții, avva Antonie își permite să ceară lămuriri de la Moise atunci când nu înțelege ceva din cărțile scrise de acesta.
Pe de altă parte, apoftegma 26 despre avva Antonie ni-l arată încă o dată pe pustnic la adevărata măsură a rugăciunii și a credinței cu care se apropia de Dumnezeu, credință care mută și munții (Mt. 17, 20).
Finalul apoftegmei despre care vorbim este deosebit de interesant. Îl vom lăsa deschis, supunând doar două posibile interpretări. Am văzut că avva Ammonas îl urmărește pe Antonie, aude glasul care-i tâlcuiește nelămurirea și nu pricepe despre ce este vorba. De ce nu a înțeles Ammonas, rămâne o taină. Se poate ca glasul pe care-l auzea Sfântul Antonie să-i fi grăit
într-o limbă neînțeleasă (cuvinte ca acelea despre care spune Sfântul Pavel că ar fi auzit în timpul experienței sale mistice). Sau poate că Ammonas era prea departe de Antonie și nu putea desluși cuvintele pe care acesta le auzea. Dar astea sunt lucruri pe care nu putem noi să le lămurim aici. De reținut este că pentru cei care se roagă cu adevărat prăpastia între aici și dincolo se micșorează până la dispariție, în prim-plan trecând unitatea Trupului lui Hristos, Biserica.
(sursa: Ziarul Lumina)