Unirea Principatelor Române – 165 de ani, 24 ianuarie 2024

Cuvânt rostit în Catedrala Arhiepiscopală din Suceava
Chiar dacă în istoria poporului român nu a existat o unitate politico-teritorială, putem observa că a existat în permanență o unitate de limbă, cultură și credință, ceea ce a constituit un declanșator în actele unirii din anii 1859 și 1918. Unitatea spirituală s-a manifestat în cadrul schimburilor dintre țăranii, negustorii, clericii, copiștii de manuscrise, dar și artiști trăitori între teritoriile de la sud, nord și est de Carpați. Cu toții au purtat în permanență același grai și aceeași credință.
Datorită prevederilor Tratatului de Pace încheiat la Paris ce a avut loc în perioada februarie – martie 1856), s-a accentuat problema unirii celor două țări: Moldova și Țara Românească. În avântul și luptele pentru Unire, clerul ortodox s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-l în majoritatea acțiunilor.
Remarcăm că printre cei mai de seamă susținători ai Unirii s-a numărat însuși mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1861), arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, care a scris lucrarea „Unirea și neunirea Principatelor”, în care prezenta avantajele de ordin bisericesc, politic, administrativ și economic pe care le-ar aduce Unirea: „neunirea lovește și naționalitatea și religia, naționalitatea, căci nația nu este altceva decât o familie mare, și desbinătorul familiei este pe jumătate ucigaș de părinți și religia creștină, prin neîmplinirea poruncii date de către Mântuitorul Iisus Hristos „«toți una să fie, precum Tu întru Mine și Eu întru Tine», de asemenea «și ei Una să fie»” (Ioan XVII, 21).
Așadar, între semnatarii Comitetului Unirii de la Iași, format din patrioții timpului din diferite zone ale țării, întâlnim și numele multor slujitori ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoți de mir și călugări. Clerul din Țara Românească a avut aceeași atitudine patriotică între anii 1856-1859, spre exemplu episcopii Calinic al Râmnicului și Filotei al Buzăului au adresat câte o circulară preoților, îndemnându-i să înalțe rugăciuni pentru unirea românilor.
În adunarea electivă, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, care era președintele acesteia. Întrucât în ședința din 5/17 ianuarie 1859, urma să se aleagă noul domnitor, s-a săvârșit slujba de Te-Deum (de mulțumire) la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, la care arhimandritul Neofit Scriban a rostit o predică în acest sens.
Ierarhii și clerul din Țara Românească și Moldova au avut o contribuție importantă la realizarea Unirii celor două Principate, prin săvârșirea unor rugăciuni și prin îndrumarea credincioșilor. Slujitorii Bisericii au manifestat aceeași atitudine patriotică în timpul Războiului de Independență din 1877-1878 și în Primul Război Mondial, dar mai ales în actul memorabil al unirii tuturor românilor de la 1 Decembrie 1918.
În aceiași măsură, momentul zilei de 24 ianuarie a fiecărui an ne oferă ocazia de a ne reaminti, cât se poate de limpede, că fără credința în valorile perene ale Evangheliei lui Hristos, în valorile dragostei de patrie, precum și respectul față de istoria pământului căruia îi aparții, România nu poate să fie perseverentă și unitară în proiectele ei de bunăstare economică, în primenirea ei spirituală și în crearea unui spațiu în care meritele și performanța să aibă întâietate. Sufletul românesc, același în Transilvania, Muntenia și Moldova, este moștenirea cea mai de preț pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri. (…) Călit la focul necruțător al istoriei, sufletul românesc a făcut în fața lumii întregi dovada rezistenței și a însușirilor sale creatoare.
Vrednicul de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului spunea: „vom face reforme economice și politice, dar toate acestea nu vor avea roade dacă nu vom face o reformă morală a poporului român. Poporul nostru nu se poate redresa moral decât prin două puteri: religia și cultura”.
Unirea Principatelor a fost posibilă și prin atitudinea și contribuția Bisericii și Armatei la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, plecând de la menirea acestor două instituții, pe care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, o consideră a fi: „Biserica apără integritatea spirituală și darurile specifice ale creștinismului românesc, care au contribuit la cultivarea și promovarea continuității și unității de neam” pe când „armata apără integritatea teritorială și valorile perene ale istoriei poporului român, care, prin luptă dreaptă, jertfă și suferință creștinească îndurată, a ajuns la libertate și unitate națională”.
Participarea și implicarea clerului, a ofițerilor, comandanților și structurilor militare în realizarea Unirii Principatelor, în perioada 1857-1859, este o realitate incontestabilă, remarcată în epocă și consemnată în izvoarele istorice.
Ar trebui să redescoperim fiecare dintre noi, ceea ce spunea marele istoric bucovinean Dimitrie Onciul în deschiderea cursurilor sale de Istoria Românilor: „Ideea unității naționale, cum s-a dezvoltat de la Mihai Viteazul încoace, avea drept bază și putere susținătoare conștiința latinității… această conștiință înălțătoare a dat mai ales viață și putere ideii de unitate națională… conștiința unității naționale a tuturor românilor, prin limbă, religie și obiceiuri, întărită și prin conștiința originii romane, era în fondul sufletesc al națiunii…”.
Adevăratul sentiment al românilor în simțirea unității naționale o exprimă și marele poet Vasile Alecsandri în versurile:
„E scrisă-n ceruri sfânta Unire,
E scrisă-n inimi cu foc ceresc.
O, Românie, l-a ta mărire
Lucrează, brațul dumnezeesc.”
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm și să cultivăm darul unității naționale ca fiind un simbol al demnității poporului român!
Pr. Constantin OPREA