În general, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre afirmă că cunoașterea deplină este unire între cel ce cunoaște și cel cunoscut, după cum ignoranța este cauza de separare, sau efectul separării. Această cunoaștere plenară, izvorâtă din comuniune e mai presus de orice concept, fiind o vedere directă, mai pătrunzătoare, a Persoanei supreme, a lui Dumnezeu, Care rămâne indefinit și transcende orice delimitări conceptuale. De aceea, experiența lui Dumnezeu e similară mai degrabă unei vederi, unei constatări, unei uniri, datorită contactului ci direct și nediscursiv cu Realitatea personală negrăită și supremă, cu Dumnezeu. Avem, de fapt, aci motivul pentru care Sfinții Părinți numesc această cunoaștere „vedere”, iar ceea ce e cunoscut „lumină”, ca ceva ce poate fi văzut direct, ca ceva ce răspândește și revarsă prin prezența ei lumina.
Totuși, această cunoaștere plenară înseamnă „unire”, dar nu o unire în sensul de identificare, cu Dumnezeu. Dumnezeu revarsă asupra ființei noastre darurile și puterile Sale, dar acestea nu devin daruri și puteri naturale ale ființei noastre. Ființa noastră nu devine ființă divină, pentru că „eul-nostră creat nu devine eu dumnezeiesc și de aceea în această trăire eu-ul nostru își păstrează conștiința că nu prin sine puterile sale se bucură de toate bunurile ce le gustă, ci prin Dumnezeu”.
Atunci când vorbesc de o anume „simțire a minții”, Sfinții Părinți susțin un contact direct al minții cu Dumnezeu nu o simplă cunoaștere a Lui de la distanță. Este vorba, de fapt, de ceva asemănător cu „înțelegerea” unei anumite persoane cu care ne aflăm în contact. Dar, de unirea aceasta nu are parte doar mintea înțeleasă ca parte pur spirituală a sufletului, ci sufletul întreg și chiar omul întreg.
Cunoașterea aceasta a lui Dumnezeu, izvorâtă din experiența comuniunii directe cu El însemnează, deci, în cele din urmă, o autodepășire existențială angajând întregul om, ea este o unire cu Dumnezeu, care transcende orice definiții sau concepte, o unire în care se pierd, într-un anume fel, atât cunoașterea cât și credința, dar o unire treptată: „Uniunea tainică… este o stare nouă care presupune o stare de prefaceri, trecerea de la creat la necreat, dobândirea a ceva ce n-avea subiectul înainte, prin natura sa. Unirea însemnează îndumnezeire” .
În același timp însă, cel ce se unește cu Dumnezeu îl cunoaște pe Acesta ca pe „Cel necunoscut”, „incognoscibilul”, deci infinit separat prin natura Sa, Dumnezeu rămânând inaccesibil în ceea ce este prin esență, chiar în această unire. Incognoscibilitatea lui Dumnezeu se împreună în mod tainic cu cunoașterea și, pe măsură ce urcăm spre misterul divin, ne umplem de tot mai multă cunoștință, firește de un alt fel de cunoștință, dar și de cunoștința că natura divină e mai presus de orice cunoștință: „întrucât unirea aceasta depășește puterea minții, este mai presus de toate lucrările mintale și nu este cunoștință, decât în sens de depășire, iar întrucât este o legătură a minții cu Dumnezeu e neasemănat mai înaltă decât puterea ce leagă mintea de cele create, adică de cunoștință”. De fapt, nu din cauza absenței cunoștinței, experiența de pe treptele mai înalte nu se numește cunoștință, ci din cauza supraabundenței ei. Prin ceea ce ne împărtășește, Dumnezeu ne atrage tot mai sus în taina cunoașterii Sale.
– Iubirea e opusul individualismului rigid, ea implică smerenie
Lumina acestei cunoașteri e rodul comuniunii în iubire. Dar o lumină sau o cunoaștere izvorâtă din iubire înseamnă în același timp viața. Această cunoaștere înțeleasă ca viață, mai precis ca viață în iubire, are deci un caracter existențial. Ea nu e doar o parte a vieții, sau ceva străin și opus vieții, așa cum ne apare uneori în planul de aici, ci e însăși viața (Ioan 17, 3) . Voind să sublinieze caracterul existențial al acestei cunoașteri în iubire, Sfântul Maxim Mărturisitorul o compară cu căldura focului, simțită realmente în trup, în contrast cu cunoașterea, prin credința fără iubire, al cărei conținut nu e trăit, ci se află undeva la distanță, pe care o compară cu focul imaginat sau din amintire : „Precum amintirea focului nu încălzește trupul, la fel credința fără iubire nu lucrează în suflet lumina cunoștinței”.
Credința lipsită de iubire e încruntată, întrucât e efort individual, ci nu comuniune, e mândră și poate ascunde în ea un oarecare individualism. Iubirea e opusul individualismului rigid, ea implică smerenie. Conceptul apusean despre credință e tributar doctrinei despre un Hristos la distanta, departe de noi, neprezent în inima noastră. Iubirea e, dimpotrivă, deschiderea inimii în mod nelimitat față de ceilalți, după exemplul și din puterea lui Hristos. De aceea, iubirea e supremă.
Experiența iubirii lui Dumnezeu și a iubirii proprii de Dumnezeu, experiența măririi lui Dumnezeu și a smereniei proprii, experiența bucuriei și a fericirii în Dumnezeu, ca forme de relație și comuniune cu Dumnezeu, deși oferă de la început experiența infinitului, nu rămân fixe, stabile, ci progresează continuu pe măsură „ce unirea dintre noi și Dumnezeu devine mai intimă, pe măsură ce Dumnezeu ne devine mai lăuntric și noi mai capabili de a-L primi. Aceasta reprezintă, de fapt, o modelare neîncetată a noastră de către Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt, Care ne face tot mai asemenea lui Dumnezeu. Dar distanța ontologică, ființială, existentă între noi și Dumnezeu fiind infinită, niciodată nu se va termina acest drum al apropierii noastre de Dumnezeu în asemănare. Ca atare, niciodată nu vom ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu, așa cum El însuși Se cunoaște.
Creșterea noastră infinită în comuniunea cu Dumnezeu înseamnă, deci, o creștere infinită în cunoașterea Lui și în participarea la El. Dacă însă în viața aceasta pământească această creștere progresează de la o treaptă la alta, dat fiind faptul că pe fiecare din acestea se presimte infinitatea lui Dumnezeu, dar nu se gustă, în viața viitoare toți cei care am crezut ne vom scufunda cu cunoașterea și trăirea în infinitatea, divină în așa fel, încât nu vom mai progresa de la o treaptă la alta, ci ne vom odihni veșnic în această infinitate. (Pr. Dr. Nicolae Achimescu)
