Vă spun sincer că mă încurc tot mai des în ițele comportamentului uman, așa cum muștele naive se încurcă în plasa păianjenilor. Mi se pare, de pildă, de-a dreptul caraghioasă dorința celor mai mulți oameni de a ieși cu orice preț în evidență. Văzând cum se dau în spectacol, rămân cu gura larg căscată, ca un hipopotam la scaldă.
Bunăoară, mă uit sâmbătă de sâmbătă la mașinile legate cu funde care zbiară din claxoane, semnalizând sonor că un mire își contopește destinul, la starea civilă, cu cel al unei mirese pure în urechi. O panaramă completă, cu poze în parc – multe, cât pentru un pictorial – ale miresei și mirelui, este completată cu răcnetele metalice din claxoane.
Peste un timp, când cei doi vor divorța, vor claxona din nou, pe sălile tribunalului, dar de astă dată din gură, nu din claxoane.
Mă uit și la pozele alea festive care apar prin ziare, când sărbătoriți de tot felul își mai prind un an în socoteala vieții. Oare nu-și pot transmite urările personal, la telefon? E necesar să vedem cu toții ce vârstă rotunjește X sau Y, și faptul că Z îi felicită de parcă ar fi făcut o mare ispravă?
Alteori, lucrurile stau hilar de tot. De exemplu, un avocat, cunoscut pentru că îi scoate pe interlopii țării din pușcăria unde le e locul, îi transmitea acum două luni condoleanțe lui taică-su. Avocatului îi murise bunica, și în calitate de nepot al moartei își consola tatăl, adică fiul moartei. Îi transmitea condoleanțuri prin ziar, tipărite frumos, cu chenar negru, plătind pentru asta tarif dublu, că doar are de unde.
Foarte frumos, numai că fiul putea să-i spună asta tatălui prin viu grai, nu la ziar, cei doi locuind nu în țări diferite, ci în aceeași localitate. Chiar cu prilejul trist al înhumării putea să-i spună, în timp ce în fundal Frank Sinatra cânta „My way”.
– Tată, I’m sorry.
Dar asta nu-i totul. Mai jos de condoleanțele transmise de fiu tatălui, erau postate condoleanțurile tatălui pentru fiu.
Cred că moarta nu mai putea de încântare!
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
