Unii au umor, nu glumă!

Am ales drept titlu o sintagmă aforistică născocită de Dorel Shor. Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”. În pofida unor puseuri subțirele de exuberanță ludică, suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și încrâncenată.
Nu mai departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină. Austerul Hasdeu, pe care cu greu ți-l poți închipui altfel decât îngropat între ceasloave și bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 și 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) și tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită și „Excelenței sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar și… „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteț semnată P.A. Călescu, adică… Păcălescu.
Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învață tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieții. Pentru premiile Societății Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi și Alfred Moșoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu și Ion Foți (?). De necrezut, laureații au fost… Moșoiu și Foți!! De râsul curcilor! Sumedenie de epigrame și parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creațiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif) cultiva cu succes șarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariția lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”. În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi Fl. M. Petrescu au preluat din mers tradiția epigramei și a parodiei poznașe – frunțile tuturor fiind mult mai descrețite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza și un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut și bancurile despre Bulă.
Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forțelor armate și a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toți morții, urmând să fie reînhumați strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forță de muncă suplimentară necesita operațiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând și deslușiri tehnice cu privire la dispunerea și realocarea locurilor de veci! Tăutu i-a făcut-o și lui Ion Băieșu (un comediograf la modă cândva, între altele autorul cuplului comic „Tanța și Costel”) care mereu se plângea că nu este luat în seamă de sexul frumos… fiindcă-i prea scund. Colonelul i l-a adus, la Casa de creație de la Pelișor, pe „maseurul de la Sinaia” specialist în alungiri miraculoase. Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloței, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitoreasă adusă tot de Tăutu scurta cu încă un centimetru pantalonii lui Băieșu, care, teribil de încântat, își admira cocoșește în oglindă creșterea cotidiană, în vreme ce confrații, după ușă, se prăpădeau de râs…
În deceniu 6 al veacului trecut, cei care lucrau la revista „Cronica” erau renumiți pentru poantele (unele, de-a dreptul crude!) cu care-și păcăleau colegii de redacție și de breaslă. Pe Corneliu Ștefanache l-am trimis odată-n Anglia (vorba vine, invitația o falsificasem în tipografie) și altă dată la concentrare „cu schimburi curate și hrană rece pe trei zile”. Suplimentul „Odată-n an e anul nou!” publica delicioasele și acidele parodii semnate de Ion Pogorilovschi, George Pruteanu ș.m.a., iar mensualul „Iașul literar” îl lansa pe Marin Sorescu în calitate de titular al rubricii iconoclaste și plină de haz „Singur printre poeți”. Râdeam mult, râdeam cu gura până la urechi, dar, se pare, strămoșii ne întrecuseră în toate cele vesele. Un clasament al capacității de a recepta umorul situează România pe locul IV în Europa (or fi polonezii mai pontoși?), iar în topul național al umorului, Iașul este situat pe locul ultim în țară (!!), cap de listă fiind Oradea. Un fost component al trupei „Divertis” motivează: „Oamenii care trăiesc în vestul țării sunt mai deschiși modelului occidental.” Ce să zic – că și Occidentul, și Ardealul, plini îs de umor! Regretatul Gyuri Pascu s-ar fi cuvenit totuși să explice cum de trupa lui, „Divertis” s-a născu tocmai la Iași, și nu… în vestul cel vesel… Un vechi proverb olandez spune că „umorul este uleiul din lampa vieții noastre”. Constat că, la noi, felinarul pâlpâie și-a-nceput să-i fumege fitilul.
În urmă cu câțiva ani, sussemnatului i-a fost decernat „Premiul național de umor”. Nici c-am mai râs de-atunci!